În seara zilei de miercuri, 05 iunie a.c., în ajunul Sărbătorii Înălţării Domnului, Preafinţitul Părinte Ignatie, Episcopul Huşilor, a săvârşit, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Teofan, slujba Privegherii, în altarul de vară al Mănăstirii Neamţ, înconjurat de un numeros sobor de preoţi şi diaconi.

După slujbă, Ierarhul Huşilor a ţinut un cuvânt de învăţătură în care a vorbit despre semnificaţiile profunde ale Înălţării Domnului:

„Prin acest eveniment, Dumnezeu ne face cea mai minunată şi deosebită cinste, nouă oamenilor. Am fost asumaţi de Hristos. Hristos, prin Întrupare şi-a asumat firea noastră umană, cu toate cele ale ei, exceptând păcatul. Prin Naşterea Sa, prin Răstignire, prin Înviere, prin Înălţare, i-a dăruit o strălucire cum nu a avut-o niciodată. Firea umană este îndumnezeită maximal, plină de Duhul Sfânt. Prin Înălţare, Hristos ne aşează de-a dreapta lui Dumnezeu.”

Părintele Episcop Ignatie a explicat de ce, în urma despărţirii de Hristos, apostolii aveau o profundă stare de bucurie:

În general, când vorbim de despărţire, asociem această stare cu una de tristeţe. Te desparţi de cineva temporar, iar despărţirea în sine este o tristeţe, pentru că nu-l mai vezi, din punct de vedere fizic, pe cel drag. Cel mai dramatic este atunci când te desparţi pentru totdeauna de cineva drag, prin moarte.

Evanghelia de astăzi parcă răstoarnă logica noastră, cu care suntem obişnuiţi când vorbim de despărţire. Căci pentru noi, când vorbim de despărţire, imediat se instaurează tristeţea. În sufletele apostolilor însă, era o bucurie foarte mare. Cum să înţelegem această bucurie, când ei se despărţeau de Hristos, Învăţătorul lor? De Cel pe care L-au văzut în toată splendoarea dumnezeirii Sale?

Părinţii Bisericii tâlcuiesc această bucurie a apostolilor în felul următor: în perioada aceasta, de 40 de zile, Dumnezeu, după cum spune Sfântul Irineu de Lyon, rămâne printre oameni, ca noi să învăţăm calea de la moarte la înviere, să învăţăm şi să ne obişnuim cu această condiţie de înviat, a lui Hristos. În toată această perioadă, chiar dacă s-au întâlnit cu Hristos din punct de vedere fizic, Acesta le era o realitate exterioară. Odată cu Înălţarea la cer, Hristos devine atât de lăuntric, atât de intim, încât pentru ei, despărţirea era sinonimă cu comuniunea cea mai deplină cu Dumnezeu. Aşa este în logica lui Dumnezeu! Când Hristos se aşează înlăuntrul nostru, în inima noastră, nimic din lumea aceasta nu mai putem considera că ne desparte de El. Nimic nu mai poate fi un obstacol în a trăi într-o permanentă comuniune cu Dumnezeu.

Totodată, Părintele Episcop Ignatie a arătat cum prezenţa lui Dumnezeu în viaţa interioară a omului îi transformă acestuia întreg universul lăuntric:

„Apostolii s-au întors cu bucurie în Ierusalim, pentru că Hristos a intrat în inima lor, a devenit viaţa lor, sângele lor, carnea lor. Numai aşa ne putem explica cum ucenicii, puţini la număr, au putut cuceri o lume întreagă.

Pentru ei, vieţuirea în Hristos nu era o ideologie. Noi, din păcate, nu ne asumăm adevărurile Evangheliei din punct de vedere lăuntric, să devină viaţa noastră. Iar atunci când ni se cere mărturisire, să o facem cu nobleţe, cu eleganţă, să vorbim despre Cel ce este în inima noastră.

Ca să înţelegem ce înseamnă aceasta, să ne gândim cum ne raportăm la cineva pe care îl iubim foarte mult. Toate gesturile, atitudinile şi gândurile lui, intră în noi. Conţinutul vieţii celuilalt devine conţinutul vieţii noastre. Această prefacere are loc în urma dragostei pentru el.

Când vine Dumnezeu în inima ta, totul din lumea aceasta păleşte. Când te covârşeşte cu prezenţa Sa, nu mai poate fi ceva pe care să-l simţi ca despărţire, ci totul devine comuniune.

Când Dumnezeu este în inima noastră, comuniunea o simţim plenar şi cu semenii noştri, mai cu seamă faţă de cei pe care nu-i simpatizăm, nu ne sunt foarte dragi. Trăim viaţa lui Hristos, iar El este Viaţă, este Dragoste.”

Ultimele articole