Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele protopop Andrei Mereuță și părintele paroh Mihai Iulian Căpriță.

Răspunsurile liturgice au fost date de membrii Grupului psaltic "Sfânta Mare Muceniţă Chiriachi".

În omilia rostită după cititrea textului evanghelic – Pilda vameșului și a fariseului – Ierarhul Hușilor a vorbit despre cunoașterea de sine pe care ne-o procură pocăința sinceră:

«Către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis pilda aceasta» (Luca 18,9)

Din punct de vedere liturgic, duminica de azi inaugurează una dintre cele mai frumoase perioade ale anului bisericesc – perioada Triodului, numită astfel după cartea de slujbă folosită în acest răstimp liturgic. Perioada Triodului începe în Duminica vameșului și a fariseului și ține până în Duminica Învierii (Paștilor).

Această perioadă este o invitație, din partea Bisericii, pentru noi toți, la mai multă interiorizare și reflecție asupra vieții noastre duhovnicești și la mai multă cunoaștere de sine.

Dacă ținem cont de ceea ce Domnul vrea să ne învețe, Pilda vameșului și a fariseului ne ajută să intrăm înlăuntrul nostru (în sinele nostru) și să-l descoperim așa cum este el, nu cum am vrea noi să ne livrăm celor din jurul nostru.

Câteodată ne amăgim, crezând că noi ne identificăm mai mult cu vameșul decât cu fariseul. Credem că, dacă venim la biserică și ne rugăm, cerând mila lui Dumnezeu, în mod automat ne regăsim în atitudinea de smerenie a vameșului. La rigoare, dacă vom face o analiză mai profundă a comportamentului nostru, vom constata, spre stupoarea noastră, că de fapt suntem mai mult farisei decât vameși.

Fariseul era un om sincer. I-a spus lui Dumnezeu ceea ce consideră că săvârșește din punct de vedere moral. Se considera pe sine un om rezolvat. Era foarte conștient de imaginea pe care o avea, de părerea despre sine pe care și-a consolidat-o pe faptul că se considera un om drept, perfect, fără niciun cusur.

De aceea, atunci când se înfățișează înaintea lui Dumnezeu, în rugăciunea sa, mai mult vorbește despre sine, decât să-L aibă, ca referință, în orizontul inimii sale, pe Dumnezeu. Se roagă, spunându-I lui Dumnezeu: „Îți mulțumesc, Doamne, că sunt postitor, că dau zeciuială, și că nu mă pot identifica cu acest vameș, care este nedrept, adulter și hoț. Eu sunt altfel decât ceilalți”.

Aș îndrăzni să spun că acest fariseu ar fi vrut chiar să-L manipuleze pe Dumnezeu cu faptele sale, încât să-I spună ceva de felul: „Însăși existența mea este un privilegiu pentru Tine, Doamne, de vreme ce sunt înzestrat cu atâtea calități morale și sunt un om așa de perfect, fără niciun fel de cusur”. Cu alte cuvinte: „Doamne, Tu ar trebui să-mi mulțumești mie că eu exist în felul acesta pentru Tine”.

Câți dintre noi, dacă am fi foarte sinceri în fața propriei noastre conștiințe, nu ne identificăm cu fariseul, în multe dintre atitudinile noastre? În momentul în care suntem așa de convinși de dreptatea noastră, de faptul că noi deținem cu adevărat certitudinea morală și că suntem îndreptățiți să-i jignim pe ceilalți, să-i desconsiderăm, noi am adoptat atitudinea trufașă a fariseului.

Punem etichete morale pe semenii noștri și îi clasificăm pe toți cei din jur, de parcă Dumnezeu ne-ar fi făcut magazioneri.

Ne considerăm perfecți, iar pe semenii noștri cu multe neajunsuri (defecte), și îi plasăm pe ceilalți în aceste caracterizări, asupra cărora nu mai revenim niciodată, pentru că suntem foarte siguri pe noi, pe eticheta aplicată; chiar dacă avem anumite indicii pentru a face acest lucru, aplicăm, pe veșnicie un calificativ pe semenul nostru.

Fariseul s-a comportat cu foarte multă aroganță și siguranță de sine. Nici măcar nu avea conștiința că Dumnezeu este Cel care știe cel mai bine inima omului. Ar fi avut motive să se îndoiască de sine însuși, văzându-se în fața lui Dumnezeu. De fapt, el nu avea conștiința că se află în fața lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu era pentru el un reper. Singura referință pentru acest fariseu era doar sinele său (persoana sa) și, mai precis, dreptatea sa, faptul că se credea pe sine drept.

Pilda vameșului și a fariseului a fost rostită pentru cei care nu doar că se credeau, ci – în limba greacă e un cuvânt mai greu – erau încredințați în ei înșiși că sunt drepți și îi priveau cu dispreț pe ceilalți.

Această pildă foarte frumoasă este și foarte actuală. Întâlnim la fiecare pas justițiari moral.

În biserică avem destui oameni care aproape că și-au transformat întreaga atitudine într-un reflex de procurori morali – cum constată, după mintea lor, că trebuie amendată o anumită faptă sau o anumită persoană, se năpustesc cu multă vehemență, ură și răutate, crezând că ei sunt investiți de la Domnul pentru a face ordine.

Asemenea oameni se cred investiți în felul acesta, pentru că în spatele lor se ascunde mândria, și sunt convinși de perfecțiunea lor morală. Ei cred că aceasta îi îndreptățește să se năpustească asupra celor din jurul lor.

Preasfinția Sa a afirmat că recunoașterea propriilor neputințe și greșeli este o dovadă a sănătății spirituale:

Această pildă ne învață că adevărata atitudine este cea de milă și de iubire. Vameșul era angajat într-un exercițiu de cunoaștere de sine. Stătea cu capul plecat înspre pieptul său, cerându-I lui Dumnezeu răscumpărare pentru păcatul său – mai mult decât milă, cerea să-i fie răscumpărat păcatul pe care l-a săvârșit. De aceea, s-a putut ruga atât de frumos, fără să caute vreo formă de îndreptățire: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Fii Tu răscumpărătorul meu. Fii Tu Cel care ispășești păcatul meu”.

Rugăciunea nu este o întâmplare. Vameșul știa mai bine decât fariseul de ce s-a suit la templu. Evreii mergeau de două ori pe zi la templu – dimineața, când se crăpa de ziuă, și seara, în momentul în care se lăsa întunericul – erau momentele în care era jertfit un miel sau doi. Dacă ne gândim la jertfa mielului, putem corela foarte ușor această jertfă cu un cuvânt al Sfântului Ioan Botezătorul: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică (răscumpără) păcatele lumii”.

Vameșul, în smerenia sa, în atitudinea sa de întoarcere (răsucire) înspre sine, știa de ce s-a dus la templu.

Fariseul era un cunoscător al legii. Noi astăzi atribuim acest calificativ – fariseu – unei persoane care una spune și alta face, unei persoane ipocrite. În vremea respectivă, era o categorie religioasă, în sânul poporului evreu, care cunoștea foarte bine legea.

Din păcate, dorința de îndreptățire de sine (mândria) nu l-a ajutat pe fariseu să plece cu folos, în urma rugăciunii pe care a rostit-o în templu. El s-a dus să facă un vernisaj de virtuți, să-L convingă pe Dumnezeu că însăși existența lui e un mare privilegiu.

Câți oameni, în jurul nostru, nu se comportă în felul acesta?  Dacă ne ajută, ne întind o mână de ajutor, au toată grija și preocuparea să ne transmită că ne fac un mare privilegiu, comportându-se în felul acesta.

Câți dintre noi nu suntem exact ca acest fariseu – convinși de dreptatea noastră, de faptul că deținem adevărul unei realități la care nu are acces celălalt, sau că celălalt este într-o înșelare perpetuă – ceea ce ne determină să ne poziționăm față de semenul nostru cu aroganță, cu mândrie și cu dispreț. Iar interacțiunea dintre noi și ceilalți este concentrată în această sintagmă: eu – cel deosebit, extraordinar, perfect, cu toate calitățile morale; ceilalți– niște epave, niște rebuturi morale.

Păcatul fariseului rezidă în faptul că era convins de perfecțiunea lui morală, care decurgea din faptele pe care le săvârșea.

Atunci când greșim, tendința noastră nu este de a accepta din primul moment greșeala, de a asuma faptul că nu am procedat cum trebuie. Tendința este de a ne găsi justificări. Dacă lângă noi se află cineva, convins că el este un om drept, va pescui acest lucru și va avea toată grija să ne demonstreze că noi suntem în eroare, iar nu el, cel drept, corect, perfect și înzestrat cu toate calitățile. Sigur că niciuna dintre aceste două atitudini nu este duhovnicească.

Atitudinea duhovnicească este să ne asumăm ceea ce greșim, să acceptăm și faptul că, din aroganța noastră, nu am avut curajul să spunem că am greșit într-un anumit moment. Evaluându-ne, intrând în noi înșine, ajungem la concluzia că n-am procedat corect, că nu ar fi trebuit să ne comportăm în felul acesta. Acesta este punctul în care începe schimbarea noastră, transformarea noastră duhovnicească.

Această transformare ne va învăța ca întotdeauna să fim primii care ne asumăm greșelile, fără să mai căutăm să demonstrăm celuilalt în ce eroare, în ce stare imorală sau în ce formă de decadență spirituală se află. Întâi suntem preocupați de noi înșine, de starea sănătății noastre spirituale, și apoi, din dragoste, ne vom îndrepta și spre cel de lângă noi, care poate nu-și dă seama că greșește.

Este exact ca atunci când se instalează în noi o boală. Ce facem atunci? Suntem preocupați de bolile celorlalți? Nu, ci de boala noastră. Căutăm să ne vindecăm, mergem să ne facem analizele, căutăm un medic foarte bun, care să ne ajute să ne vindecăm. Nici măcar nu avem în orizontul minții noastre gândul de a fi preocupați de problemele de sănătate ale celorlalți.

Evident că atunci când aflăm despre cineva că este bolnav, chiar fiind și noi bolnavi, ne îngrijorează, ne întristează și spunem o rugăciune pentru acea persoană, dar nu vom renunța la preocuparea de a ne însănătoși, de a găsi un tratament și vindecare pentru boala noastră. În momentul respectiv, prioritară este sănătatea noastră. Cu toții înțelegem acest lucru. Când cineva e bolnav și nu-și poate îndeplini toate responsabilitățile, considerăm că este normal să-și vadă de sănătatea lui.

Așa ar trebui să fie și pe plan spiritual. Întâi să facem noi ca acest vameș – el era preocupat de sănătatea lui spirituală. A constatat că e bolnav, și nu-l interesa să arate cu degetul, că mai este încă cineva bolnav sau păcătos și neputincios – așa cum facem noi.

Noi mai întâi arătăm cu degetul înspre celălalt, și nu mai avem vreme să ne vedem pe noi înșine deloc. Avem grijă să punem etichete pe omul respectiv – că e desfrânat, că e fumător, că e mândru, că e arogant. De multe ori nici nu cunoaștem persoana respectivă, poate am văzut-o pe rețelele de socializare, sau cineva ne-a povestit anumite amănunte din biografia acelei persoane, și deja „perfecțiunea” din noi „ne mandatează” să îi punem un calificativ infam persoanei despre care ni se vorbește.

Este foarte greu să fim smeriți. Nu este imposibil, dar este foarte foarte greu. Este una dintre virtuțile pe care nici în biserică nu o regăsim de multe ori. Noi ar trebui să fim primii care să ne asumăm smerenia.

Părintele Episcop Ignatie a afirmat că lui Dumnezeu nu Îi place atitudinea celor care se erijează în procurori morali:

Smerenia ne ajută să ne vedem propriile neputințe, așa cum ne spune Sfântul Isaac Sirul. Iar când ajungem la această măsură, de a ne vedea propriile neputințe, am ajuns la măsura adevăratei smerenii – ne spune tot Sfântul Isaac Sirul.

Nouă ne este greu să vorbim despre neputințele noastre. Într-un fel, avem dreptate, pentru că cei de lângă noi pot profita de ele. Dar, dacă am fi cu adevărat smeriți, și când ar profita de ele, noi tot nu ne-am simți lezați.

Este foarte greu acest lucru, pentru că unii își fac o adevărată profesie din a „pescui” neputințele celorlalți, din a le exploata și a le transmite permanent un sentiment de învinovățire.

Când stăm lângă un om și nu ne spune nimic pozitiv, nu ne scoate în evidență nicio calitate pe care o avem, ne aflăm în fața unei persoane care este convinsă de perfecțiunea sa morală, este convinsă că deține dreptatea și nu greșește, nu are niciun fel de imperfecțiune, chiar dacă noi i le vedem. O asemenea persoană devine pentru noi extrem de distructivă, ne destabilizează cel mai mult, ne destramă din punct de vedere spiritual.

În asemenea situații, singura soluție nu este distanțarea, așa cum este atât de des recomandat în psihologia modernă, ci rugăciunea și imunizarea noastră spirituală, ceea ce iarăși este foarte greu. Este extraordinar de greu să ne imunizăm în fața unei asemenea persoane.

Să reținem acest aspect din parabolă – lui Dumnezeu nu Îi plac oamenii convinși de propria lor perfecțiune; nu Îi plac oamenii care au numai certitudini, care cred că dețin adevărul și doar ei îl posedă; nu Îi plac oamenii care se erijează în procurori morali – ori de câte ori cineva greșește, ei se cred mandatați să ridice baltagul cuvântului aspru, care ucide; nu Îi plac oamenii care nu ajung la cunoaștere de sine și caută, prin tot ceea ce fac ei, să transmită că este un privilegiu însăși existența lor, însăși faptele pe care le fac pentru semenii lor sunt un privilegiu. Asemenea oameni nu sunt plăcuți lui Dumnezeu.

Dumnezeu îi iubește pe cei care sunt smeriți, pe cei care știu de ce vin la biserică, pe cei care, după două ore de stat la Liturghie, pleacă mai îndreptați decât cum au venit de dimineață – cu dorința de mai bine, de a fi mai buni, de a renunța la orgoliul (mândria) și la păcatele lor, adică să fie angajați într-o luptă.

La urma urmei, pocăința înseamnă să ne angajăm într-o luptă. Suntem biruiți de multe ori de patimi, dar revenim, prim pocăință, prin spovedanie, prin întoarcerea înspre noi înșine, și încercăm să ne redresăm, să înviem. Asemenea oameni sunt iubiți de Dumnezeu.

Să ne bucurăm de perioada pe care o inaugurăm, din punct de vedere liturgic, prin duminica de astăzi, și să intrăm mai mult în noi înșine - să ne facem „revizia tehnică”, să ne evaluăm mai mult duhovnicește, și să rostim mai mult această rugăciune atât de frumoasă, pe care au preluat-o călugării isihaști: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul”.