Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Eduard Irimiea, părintele exarh Zaharia Curteanu, părintele secretar eparhial Alexandru Bahnar, părintele protopop Iulian Dumitru Ștefan, Protopopiatul Huși, și părintele Meletie Mercaș, duhovnicul mănăstirii.

Răspunsurile liturgice au fost date de Grupul psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi” al Catedralei Episcopale din Huși, coordonat de arhidiaconul Cosmin Vlăduț Mironescu.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a explicat de ce numim trecerea din această viață, a Maicii Domului, „adormire”:

«Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată. Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău, că a poftit Împăratul frumuseţea ta, că El este Domnul tău» (Psalmul 44, 11-13)

În tradiţia liturgică a Bisericii noastre, s-a stabilit, ca zi de sărbătoare a sfinţilor,  - existând doar câteva excepţii - ziua în care ei s-au mutat la cele veșnice. A fost ziua în care li s-a împlinit cea mai mare bucurie a vieţii lor – bucuria întâlnirii, întru slavă, cu Dumnezeu. Așa se explică, mai ales în cazul martirilor, bucuria cu care ei mergeau la moarte ca la nuntă – aveau această încredinţare lăuntrică, și o formă de desfătare, concretizată în faptul că Îl întâlnesc pe Dumnezeu.

Din viaţa Maicii Domnului, constatăm că lucrurile stau într-o altă manieră, sunt gândite într-o altă logică duhovnicească. Cel mai mare eveniment din biografia ei este legat de adormirea ei, de mutarea ei de la pământ la cer.

În mod intenţionat nu am folosit cuvântul „moarte”, pentru că, în legătură cu sfârșitul pământesc al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Părinţii Bisericii mărturisesc că ziua ei de mutare în Împărăţia Cerurilor se numește „adormire”, și nicidecum „moarte” – nu în sensul că ea nu a murit, ci că trupul ei nu a fost lăsat să fie prins de stricăciune.

Părinţii Bisericii tâlcuiesc această taină, legată de sfârșitul pământesc al Maicii Domnului, în felul următor: În mod evident, sfârșitul pământesc al Maicii Domnului este numit „adormire” sau „mutare”, având drept temei cuvântul folosit de însuși Domnul, în drum spre Betania, la solicitarea surorilor lui Lazăr – Marta și Maria –, care își doreau foarte mult ca prietenul cel mai deosebit, Hristos, să vină să-l vindece pe fratele lor, să nu-l lase să fie prins în chingile morţii.

În mod intenţionat, Hristos întârzie și, în drumul Său spre Betania, le spune ucenicilor Săi: „Lazăr, prietenul nostru, a adormit. Mă duc să-l trezesc”. Unii dintre cei care L-au auzit, au crezut că se referă la somn, la odihnă. Hristos îi corectează, spunând: „Nu la somn Mă refer, ci la moarte”.

Așadar, Însuși Domnul numește moartea „adormire”. Dacă Domnul Hristos a numit moartea lui Lazăr „adormire”, cu atât mai mult i-a făcut parte Maicii Sale, ca această moarte să fie numită „adormire” sau „mutare”.

Sfântul Ioan Damaschin ne lămurește, foarte explicit, de ce sfârșitul pământesc al Maicii Domnului nu poate fi numit moarte, ci „adormire” sau „mutare”. Într-o omilie rostită la Praznicul Adormirii Maicii Domnului, Sfântul Ioan Damaschin spune:

„Așadar, cum vom numi taina aceasta care s-a petrecut cu tine? Moarte? Dar, cu toate că preasfântul și fericitul tău suflet se desparte, în chip firesc, de trupul tău cel cinstit și nepătat, iar trupul este dat îngropării celei după lege, cu toate acestea, trupul nu rămâne în moarte, și nici nu este atins de stricăciune, pentru că – aici este explicaţia foarte frumoasă, și legătura intrinsecă dintre întruparea Fiului veșnic și deofiinţă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, ca Om, din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu – celeia căreia fecioria i-a rămas neatinsă, în pofida nașterii, și trupul îi este păzit nestricat odată cu mutarea din această viaţă, și se mută la o viaţă mai bună și mai dumnezeiască, fără ca moartea să-i frângă în două curgerea vieţii, ci rămâne de-a pururea vie în vecii vecilor. Pentru aceasta, mutarea nu o vom numi moarte, ci mai potrivit este să-i zicem adormire sau strămutare sau sălășluire, pentru că, plecând din cele ale trupului, tu, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, îţi faci sălaș în cele cu totul deasupra.”

Aceasta este explicaţia profundă a motivului pentru care adormirea Maicii Domnului nu poate fi numită moarte, cu atât mai puţin înălţare – așa cum este în tradiţia de cinstire a Maicii Domnului în catolicism. Sfântul Ioan Damaschin ne spune, foarte explicit, că sfârșitul pământesc al Maicii Domnului nu poate fi numit moarte, ci adormire, strămutare sau sălășluire.

Trupul Maicii Domnului nu este prins de stricăciune, pentru că, din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Şi-a luat trup deplin Fiul lui Dumnezeu Cel veșnic, prin întruparea Sa. Şi, dacă trupul Domnului Hristos este incoruptibil, la fel este și trupul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, trup care a murit, dar care nu a fost lăsat să fie prins de chingile stricăciunii.

De aceea, Însuși Domnul este Cel care primește sufletul curat, frumos și neprihănit al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și îl ţine atât de plin de tandreţe în braţele Sale, așa cum putem vedea în icoana praznicului de astăzi – Își primește Maica, și o așază în braţele Sale, păzind-o de stricăciune.

Dacă în icoanele noastre ortodoxe vedem că Maica Domnului este reprezentată aproape întotdeauna (cu foarte puţine excepţii) avându-L pe Pruncul Iisus în braţele Sale, ţinut mai ales pe braţul stâng, lângă inimă, în Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Hristos este Cel care o ia în braţe pe Maica Sa, sufletul său curat, care este învelit ca în niște giulgiuri, cu trimitere expresă la giulgiurile cu care a fost înfășurat și trupul Domnului Hristos, curat și nestricăcios, care nu a fost prins de chingile morţii.

Hristos Şi-a asumat, de bunăvoie, moartea, pentru ca, în felul acesta, gustând din aceasta, să o poată birui din interior, nu din afară. Ar fi putut să facă și lucrul acesta, însă Hristos, Cel fără de păcat, Își asumă moartea de bunăvoie. Maica Sa este cea care moare, dar trupul ei nu este cuprins de stricăciune.

În ce fel aplicăm, în viaţa noastră, tot ceea ce am spus până în acest moment? 

Ar fi minunat să ne străduim ca, așa cum Maica Domnului, în icoanele noastre ortodoxe, Îl ţine pe Hristos pe braţul stâng, lângă inima sa, și Îl are în inima sa, așa și noi, ar trebui să-L avem pe Domnul în inima noastră și la inima noastră – așa cum folosim o expresie frumoasă, despre un om pe care îl iubim, spunând că îl avem la inimă, adică este în adâncul inimii noastre și îl iubim foarte mult. Niciun pământean nu L-a iubit pe Domnul Hristos, așa cum a făcut-o Maica Domnului, identificându-și viaţa cu cea a Lui, trăind în deplină smerenie și discreţie.

Dacă Îl vom avea pe Domnul Hristos în inima și la inima noastră, ne vom învrednici și noi ca Domnul să ne primească în braţele Sale, la sfârșitul pământesc al vieţii noastre.

Maica Domnului, cea plină de bunătate, de iubire, de multă iertare și de deschidere faţă de suferinţele și nevoile noastre, să ne facă vrednici să-L iubim pe Domnul Hristos, așa cum și ea L-a iubit!

Părintele Dumitru Stăniloae spune, atât de frumos, că „noi avem în ceruri o inimă de mamă, plină de iubire și de iertare – pe Maica Domnului”.

Numeroși credincioși au participat la acest popas de rugăciune, împărtășindu-se, la momentul rânduit, cu Trupul și Sângele Domnului.

La momentul împărtășirii soborului slujitorilor, părintele Pimen Vlad, starețul Chiliei „Intrarea în biserică a Maicii Domnului”, de la Schitul Lacu, din Sfântul Munte Athos, a vorbit celor prezenți despre lucrarea Maicii Domnului în viața creștinilor.

Părintele Pimen Vlad se află, în aceste zile, în Episcopia Hușilor, la invitația Părintelui Episcop Ignatie, pentru a susține, la Vaslui, Conferința „Maica Domnului, chip al nobleței și al bucuriei”.