În cuvântul de învățătură, Părintele Episcop Ignatie s-a oprit asupra unui text al Cuviosului Sofronie, în care descrie modul în care acesta vede viaţa duhovnicească a fiecăruia dintre noi:

Memoria liturgică a zilei de astăzi ne pune spre pomenire pe unul dintre Sfinţii care au trăit în vremurile noastre – Sfântul Sofronie de la Essex – cel care, conform mărturiei sale din lucrarea autobiografică („Vom vedea pe Dumnezeu precum este”), și-a însușit, încă din tinereţe, gândul veșniciei.

Este un lucru minunat ca cineva să reușească să aibă, permanent, gândirea plină de cele cerești (veșnice).

Sfântul Sofronie ne spune: «Viaţa duhovnicească este asemenea apei vii: uneori – un pârâiaș; alteori – un râu sau o confluenţă de râuri; în alte cazuri – o mare largă. Viaţa duhovnicească este fie ca melodia unui șuvoi ce curge printre pietre, fie unduind necontenit, dar totuși asemenea curgerii line a unui râu puternic; fie ca vârtejuri de ape, acolo unde se contopesc repejunile a două pâraie de munte; fie ca suprafaţa de oglindă a unei ape, răsfrângând soarele și cerul albastru; uneori însă este asemeni marilor furtuni ce se dezlănţuie pe întinderile mărilor adânci, după care se așterne o măreaţă liniște în tăcerea unei nopţi cu lună. Iar în toate aceste cazuri apa este una și aceeași».

Este o descriere în care ne regăsim fiecare dintre noi.

Ce frumos ar fi ca viaţa noastră duhovnicească să fie aidoma acelei ape care se oglindește soarele și cerul albastru!

În general ne dorim ca, în nevoinţa noastră, toate lucrurile să curgă extrem de lin, fără niciun fel de alte sinuozităţi. Din păcate nu este așa, pentru că, în funcţie de mândria care ne locuiește, și viaţa noastră este tumultoasă, dezlănţuită, sau ca șuvoiul de apă care trece printre pietre, cu foarte mare impetuozitate.

Ierarhul Hușilor a precizat că fără smerenie, viața duhovnicească rămâne o iulzie:

Ca să putem ajunge la o viaţă duhovnicească lină, asemănătoare apei în care se poate vedea atât de frumos soarele și cerul albastru, este nevoie de adâncul smereniei.

Smerenia aduce liniște în sufletul omului. Mândria ne transformă în fiinţe anxioase, neliniștite, permanent agitate și, mai ales, nemulţumite.

Chiar dacă viaţa noastră duhovnicească nu are acea curgere liniștită, despre care vorbește Părintele Sofronie, important este să avem acea «flacără a iubirii» (tot după expresia Părintelui Sofronie) în inima noastră.

Nu este o nevoinţă mai mare decât cea pentru iubire. În momentul în care reușim să ne asumăm cele două virtuţi – smerenia și dragostea – am nădejde că vom ajunge și noi să trăim acea viaţă duhovnicească, așa cum s-a bucurat Prorocul Ilie pe Muntele Carmel, văzându-L pe Dumnezeu și simţindu-I prezenţa într-o adiere lină de vânt, aproape imperceptibilă.

Dumnezeu vine în sufletul în care este multă pace și foarte multă liniște. Unde este clocotul patimilor, rumoarea păcatelor, Dumnezeu așteaptă momentul în care noi ne putem conștientiza propriul iad.

Tot un gând al Părintelui Sofronie ne spune că sfinţenia omului începe în punctul în care el își conștientizează iadul în care trăiește, realizează hăul în care este aruncat, și nu are decât o singură soluţie – să urce.

Este exact ca în viaţa Sfintei Maria Egipteanca: atât de mult a coborât în mocirla păcatului, conștientizând, la un moment dat, mizeria acestuia, încât nu mai avea decât o singură alternativă – să urce înspre cele cerești, lucru pe care l-a făcut, într-un mod atât de radical și decisiv, fără să se mai întoarcă vreo clipă înspre dulceaţa pe care o generează păcatul.

Să-i cerem Cuviosului Sofronie să ne învrednicească să trăim viaţa duhovnicească, dacă nu ca o mare liniștită, în care să se răsfrângă soarele și cerul albastru, măcar ca «melodia unui șuvoi ce curge printre pietre, fie unduind necontenit, dar totuși asemenea curgerii line a unui râu puternic».