În Duminica a V-a a Postului Mare, Preasfinţitul Părinte Episcop Ignatie a săvârşit Sfânta Liturghie la Catedrala Episcoplă din Huşi.

Preasfinţia Sa a atras atenţia, în cuvântul de învăţătură, asupra unei realităţi foarte dureroase, anume că «atunci când Dumnezeu Se smereşte, omul devine arogant»:

„Pasajul evanghelic (Marcu 10, 32-45) citit în cadrul Sfintei Liturghii ne dezvăluie o atitudine reprobabilă a apostolilor Iacov şi Ioan faţă de atitudinea pe care Dumnezeu o are, întotdeauna, faţă de om.

Ni se spune că cei doi ucenici I-au cerut să îi aşeze pe unul de-a dreapta şi unul de-a stânga Sa. Nici măcar nu au adresat o rugăminte, ci li s-a părut că li se cuvine.

Atunci când vrem să obţinem ceva, anumite privilegii, încercăm, pe cât ne stă în putinţă, să fim extrem de eleganţi, să avem o atitudine de smerenie, tocmai în ideea de a obţine ceea ce cerem.

Cei doi ucenici nu L-au rugat pe Hristos. Au considerat, pur şi simplu, că li se cuvine să ceară acest privilegiu.

Paradoxul acestei atitudini iese şi mai mult în evidenţă dacă ne gândim la faptul că ucenicii vin cu o aşa propunere, am spune «ca nuca în perete», atunci când Hristos le vesteşte că El va fi răstignit, batjocorit, calomniat de oameni, omorât, iar a treia zi va învia.

Atunci când Dumnezeu Se smereşte, când Se mărturiseşte nouă înşine, spunându-ne cât de mult ne iubeşte şi că Se jertfeşte pentu noi, omul devine arogant.

Fără a generaliza, întreaga istorie a umanităţii cred că poate fi cuprinsă în această constatare. Cu cât Dumnezeu se smereşte mai mult, cu atât omul devine mai arogant.

Exact în acelaşi fel au devenit cei doi ucenici. Ei s-au dovedit aroganţi, deşi Hristos le vorbea de cu totul altceva. Le vorbea despre jertfa de pe Cruce, despre faptul că oamenii Îl vor umili, Îl vor răstigni, va muri şi va învia.

Nu este o formă de exagerare să spunem că istoria umanităţii se rezumă la aceasta.

Observăm, cu foarte mare pregnanţă, faptul că omul devine arogant, se crede atotputernic atunci când Îl neagă pe Dumnezeu, atunci când Îl ignoră sau vrea să Îl exileze din lumea aceasta.

Aroganţa omului este direct proporţională cu smerenia lui Dumnezeu”.

Totodată, Părintele Episcop Ignatie a adus în discuţie afirmaţiile Sfântului Ioan Gură de Aur despre paradoxul care se naşte din atitudinea celor care caută, cu orice preţ, puterea:

„«Nu te teme dar, iubite, că îţi pierzi onoarea dacă te smereşti. Dacă vrei să fii mare, nu căuta să fii mare, şi atunci vei fi mare. A face în alt fel înseamnă a fi mic». (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Condiţia umană ne spune că nimeni nu fuge de putere. Tuturor ne place puterea. Nu o evităm. Dacă ne iese în cale, o luăm în braţe. Ne folosim de ea, indiferent pe ce palier al vieţii sociale suntem.

Foarte rar găseşti pe cineva care să refuze oferta puterii. Oricât de mică este ea, indiferent în ce slujire eşti pus, dacă ai puţină putere simţi că ai valoare, că poţi să îl domini pe cel de lângă tine.

Cu cât funcţia este mai mare, cu atât setea de putere este la fel de mare.

Viaţa ne învaţă că oamenii mici – caracterial vorbind – sunt cei care uzează şi abuzează cel mai mult de putere.

Se şi spune: «dă-i unui om mic puterea şi vei vedea de ce este în stare». Oamenii îmbătaţi de putere, drogaţi de ea, îi desconsideră permanent, îi ignoră şi îi dispreţuiesc pe cei mai mici decât ei.

Sfântul Ioan Gură de Aur are un cuvânt extraordinar legat de oamenii mici şi mândri, care sunt îmbătaţi de virusul puterii.

Ne spune că un om mândru –un om ahtiat după putere – este o adevărată enigmă: «vrea să fie slăvit de aceia pe care îi socoteşte o nimica»”.

Ierarhul Huşilor a vorbit despre faptul că dorinţa de putere nu ocoleşte nici pe slujitorii Bisericii, afirmând totodată că adevărata autoritate este dată de slujire:

„Ucenicii Iacov şi Ioan sunt cei care, atunci când Dumnezeu se smereşte, ei sunt aroganţi. Când Dumnezu le vorbeşte despre jertfă, ei sunt însetaţi după privilegii.

Aceasta este imaginea umanităţii. Dumnezeu se smereşte, omul devine arogant. Dumnezeu ne vorbeşte despre jertfă, noi avem nevoie de privilegii.

Această tipologie a omului îmbătat de putere, dornic cu orice preţ de putere, aşa cum, din păcate, au fost şi cei doi ucenici ai lui Hristos, ar trebui să ne dea de gândit şi nouă, slujitorilor Bisericii.

În Evanghelie nu ni se vorbeşte de un oarecare slujbaş, ci de ucenicii Domnului. Şi pe noi ne paşte această dorinţă de a stăpâni, de a domina.

Întotdeauna mi se pare elocventă această constatare: un profesor, când nu este extrem de bine pregătit, devine autoritar. Se impune prin ameninţări la adresa elevilor sau a studenţilor.

Dacă este suficient de inteligent, reuşeşte să acapareze atenţia şi să îi electrizeze pe studenţi sau pe elevi prin inteligenţa sa.

Inteligenţa sa este unica formă de manifestarea autorităţii sale de profesor.

Omul prost întotdeauna abuzează de putere. Vrea să suplinească ceea ce îi lipseşte. Dacă nu are autoritatea inteligenţei, a bunătăţii, a generozităţii, pune în loc puterea, dorinţa de a-i umili de a-i zdrobi pe cei mai mici.

Din păcate, cred că mulţi ne identificăm în această tipologie a celor doi apostoli.

Toţi vrem privilegii, fără prea multe îndatoriri. La fel, dorim putere multă, dar fără responsabilitate. Câţi dintre noi nu suntem în felul acesta?”

Cu cât urci într-o anumită funcţie sau demnitate, cu atât responsabilităţile cresc.

Responsabilităţile sunt mult mai multe decât puterea pe care o deţii. Noi vrem demnitate fără slujire.

Mântuitorul îi învaţă pe apostoli: «cel care vrea să fie mai mare, să fie slujitorul tuturor».

Adevărata autoritate, în Biserică, este slujirea. Cu cât slujeşti mai mult, cu atât ai mai multă autoritate asupra celor pe care eşti chemat să îi slujeşti.

Demnitatea în sine nu are nicio valoare fără slujire, fără conştiinţa responsabilităţii şi a îndatoririlor. Absolut niciuna”!

La final, Părintele Episcop Ignatie a îndemnat la o atenţie sporită faţă de modul în care ne raportăm la anumite persoane, prin prisma poziţiilor publice pe care le ocupă:

„Ca să ne dăm seama că şi noi suntem, cel puţin la nivel mental, corupţi de putere, ne putem gândi la următoarea situaţie.

Dacă cineva ocupă o demnitate publică şi spune banalităţi, lucruri total nesemnificative, lipsite de inteligenţă, la limita prostiei, stăm şi îl ascultăm. Mimăm, ca şi cum ar spune lucruri nemaiauzite, de profunzime.

De fapt, suntem manipulaţi de funcţia pe care o deţine, de poziţia socială pe care o are.

Aceleaşi lucruri, dacă le-ar spune un om simplu, care nu ocupă niciun fel de funcţie, nu l-ar lua nimeni în seamă. Ar spune că este neserios, că nu are niciun fel de consistenţă intelectuală.

Dacă am fi oneşti, ar trebui să nu validăm automat funcţia unui om prin tot ceea ce spune el.

Dacă spune o blasfemie sau banalitate, aşa să rămână. Să nu conteze cât de sus este din punct de vedere social.

Contrastul ar trebui să fi foarte bine pus în evidenţă: cu cât eşti mai sus şi nu îţi meriţi acel loc, cu atât mai mult să se vadă că nu eşti pregătit din punct de vedere profesional.

Din nefericire, un indiciu foarte clar că un om este îmbătat de putere este acesta, că nu va avea smerenia să spună că nu este pregătit conform cerinţelor postului.

Atunci când există o discrepanţă între pregătirea profesională şi demnitatea pe care o ocupă cineva, acea persoană se autodiscreditează. Devine  culme a ridicolului.

Nu este întâmplător că acest pasaj evanghelic  se citeşte în Postul Mare. Acum este o perioadă de jertfă, de nevoinţă foarte multă, iar nu de relaxare. Ni se cere foarte multă smerenie. Ucenicii Iacov şi Ioan cereau relaxare în vreme de jertfă”.

Ultimele articole