În omilia rostită cu acest prilej, Ierarhul Hușilor a vorbit despre puterea Mântuitorului de a transforma situațiile limită din viața noastră, în prilejuri de mângâiere și de bucurie:

«Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge!» (Luca 7, 12-13)

„Pasajul evanghelic ne vorbește despre o minune pe care Hristos a săvârșit-o cu sufletul unei femei văduve, înviindu-i unicul copil.

La o primă lectură, ni se pare un nonsens ca Hristos să se apropie de o femeie cu sufletul îndurerat, care își conducea pe ultimul drum unicul ei fiu, adresându-i  îndemnul: «nu plânge». Într-o exprimare mai colocvială, acest îndemn ar fi «ca nuca-n perete». Cum să nu plângi când îți pierzi unicul fiu? Era singura ei bucurie și mângâiere.

În suferința ei, era acompaniată de foarte mulți oameni. În vremea respectivă, cimitirul era în afara cetăților. La rându-I, Hristos era însoțit de ucenicii Săi și de mulțime de popor. Se întâlnesc astfel, în fața acestui tânăr plâns de mama sa, cortegiul vieții și cortegiul morții.

De ce Hristos îi adresează un asemenea cuvânt: «nu plânge»? Sigur, noi știm deznodământul.

Hristos este Viața însăși, nu Cel care posedă viața. Noi, oamenii, posedăm viața, o deținem. Doar Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos este însăși Viața.

Femeia văduvă ar fi putut să riposteze și să spună cum de îi cere să nu plângă. Nu a ripostat, era prea absorbită în durerea ei.

Când ne aflăm într-un moment de restriște, când suntem într-o situație limită a vieții noastre, când avem o suferință profundă în noi înșine simțim că parcă ne-am răsucit întreaga ființă în interiorul nostru și nu mai avem niciun fel de afinitate de a asculta zgomotul din jur.

Când oamenii sunt străbătuți de o suferință profundă, își îngroapă chipul în palme. Își așează chipul în căușul palmelor ca și cum ar vrea ca propriile mâini să le ia suferința.

Suferința este așa de interiorizată încât nu mai au puterea de a se uita în jur, să vadă cine este lângă ei.

Când vorbim de suferință, noi scoatem în evidență aspectele care ne răvășesc, însă există și o parte care ne învață să ne cunoaștem mai profund, să intrăm în noi înșine, să ne vedem mai viu, mai adevărat, trăirile noastre interioare.

Din păcate, ne risipim atât de mult în cele din exteriorul nostru încât nu mai avem vreme să vedem ce se întâmplă în ograda sufletului nostru.

Nu mai avem timp să vedem propriile noastre gânduri și ce prefaceri interioare generează în noi simțirile inimii noastre”.

Preasfinția Sa a afirmat că numai Dumnezeu poate să transforme clipele de încercare și deznădejde în speranță:

„Domnul Hristos îi adresează cuvântul «nu mai plânge» femeii văduve pentru că El este Unicul care ne poate mângâia cu adevărat.

El poate să atingă aripa sufletului nostru și să ne învieze, cu adevărat, din moartea oricărei suferințe sau încercări.

O suferință înseamnă transformarea trupului nostru într-un «cosciug» în care parcă suntem înmormântați.

Cosciugul este simbolul, prin excelență, al lipsei de lumină, simbolul întunericului. La fel, un suflet aflat în suferință are lămpile interioare stinse. Doar Dumnezeu poate să-i dea lumină.

În noaptea de Paști, toți avem câte o lumânare, aprinsă din lumânarea preotului sau a episcopului.

Ce se vede cel mai bine în bezna nopții? Chipul nostru, luminat de lumânarea pe care o ținem în mâini. Mâinile noastre se transformă într-un sfeșnic. Avem multă grijă de ea și o ducem acasă.

Trupul nostru trebuie să devină ca un sfeșnic în care să purtăm lumina cea adevărată, care este Învierea lui Hristos.

Tânărul din pasajul evanghelic a fost înviat de Hristos. El S-a atins de cosciug.

Domnul se atinge de trupul morții noastre și ne redă lumina. El este singurul care ne poate mângâia cu adevărat. Nimeni din lumea aceasta, oricâtă dragoste ne-ar împărtăși, nu reușește, cu adevărat, să ne mângâie.

Numai Dumnezeu poate, cu adevărat, să aducă liniște sufletului zdrobit, care se risipește în cele ale lumii de astăzi, care se pierde și se lasă înăbușit de întunericul păcatului”.

Sfântul Apostol Pavel ne încredințează că adevărata noastră mângâiere este Dumnezeu-Treimea: «Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea, Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem şi noi pe cei care se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu. Deci fie că suntem strâmtoraţi, este pentru a voastră mângâiere şi mântuire, fie că suntem mângâiaţi, este pentru a voastră mângâiere, care vă dă putere să înduraţi cu răbdare aceleaşi suferinţe pe care le suferim şi noi» (II Corinteni 1; 3-4,6).

Sfântul Apostol Pavel ne spune că adevărata mângâiere vine de la Dumnezeu. Întâi ne mângâie Dumnezeu, iar din această mângâiere primim o fărâmă de bucurie pe care o împărtășim și celor din jur.

Sfinții sunt cei care s-au bucurat în mod plenar de mângâierea pe care Dumnezeu a așezat-o în sufletul lor. Pe această mângâiere și-au întemeiat întreaga lor viață. De aceea alergăm la oamenii care trăiesc atât de puternic cele ale Duhului, încât ne pot mângâia și smulge și pe noi înșine din chingile suferinței.

Nu putem să ne închipuim ce bucurie de nedescris a fost în momentul în care Hristos i-a spus acestui tânăr: «ridică-te». El s-a ridicat și a început să vorbească.

Suferința ne muțește. Când suntem bucuroși, avem capacitatea de a verbaliza lumina care este în sufletul nostru. La fel s-a întâmplat și cu acest tânăr.

Cuvântul lui Dumnezeu are întotdeauna, înlăuntrul său, capacitatea de a ne învia.

Venim de multe ori la Sfânta Liturghie, cu sufletul ca un mort în «cosciugul» trupului, și, dacă suntem atenți la toate cuvintele, ne întoarcem acasă înviați.

Dumnezeu este minunat de generos. Hristos ne poate da, cu adevărat mângâierea. El este sursa mângâierii noastre.