Cuvântul de învățătură din cadrul slujbei a fost rostit de Ierarhul Hușilor, care a arătat că Biserica a pus ca trăsătură definitorie pentru celelalte duminici ale anului bisericesc, experiența Apostolului Toma în legătură cu adevărul Învierii:

«Deci au zis lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el [Toma] le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede» (Ioan 20, 25)

Din păcate s-a încetățenit prejudecata că un om care are credință în Dumnezeu nu are voie să se îndoiască. Sau, mai grav decât atât, că oamenii credincioși nu-și pun întrebări, nu se interoghează și nu au îndoieli. Cu alte cuvinte, ar fi obligați să manifeste o credință incasabilă, perfectă, absolută. Evident că aceste prejudecăți nu pot avea niciun fel de susținere în viața reală a oricărui credincios, membru al Bisericii lui Hristos. 

Dacă vom fi foarte onești cu noi înșine, putem consemna nenumărate momente în care ne-a îndoit, în care am avut întrebări legitime cu privire la credință. Să nu-i credeți pe cei care aruncă nejustificat această anatemă asupra credincioșilor Bisericii, cum că acest statut implică în mod intrinsec faptul de a nu te îndoi sau de a nu ne pune întrebări. 

Este un lucru uimitor că în prima duminică după marea sărbătoare a Paștilor, eveniment care a schimbat ontologic condiția omului, îl sărbătorim și ne aducem aminte de Apostolul Toma pe care aș îndrăzni să-l numesc mai degrabă nu „necredinciosul” ci „nelămuritul”, cel care a avut această onestitate față de sine însuși dar mai ales față de Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, să-și externalizeze dubiile, îndoiala față de acest eveniment. 

Este uimitor faptul că Biserica pune imediat ca importanță majoră și ca trăsătură definitorie, pentru toate celelalte duminici din cursul anului bisericesc, experiența lui Toma în legătură cu adevărul Învierii.

Una dintre specificitățile modernității este faptul de a ne îndoi. Inclusiv în lumea științei dubitația e cea care ne conduce înspre adevăr. Nu putem pleca în cercetare cu certitudini prefabricate și pe care nu le-am verificat în niciun fel. Orice om de știință foarte onest pleacă întâi de la o fărâmă de dubitație și de acolo începe toată această amploare a cercetării științifice. 

Una dintre aceste specificități ale modernității e faptul că ne putem îndoi - este o caracteristică a rațiunii. Sigur că acest concept nu era pe vremea lui Toma, dar aș îndrăzni să spun că Toma este primul dintre modernii modernilor. 

Însuși Domnul legitimează această îndoială a lui Toma. Nu-l trage de urechi când el își externalizează această îndoială în adevărul Învierii, aspect exprimat în fața apostolilor cărora le-a spus franc și direct: „Nu voi crede!”. „Noi L-am întâlnit pe Domnul!”. Era suficientă mărturia lor, dar el a spus că nu va crede până nu se va dumiri el, cu ochii lui, până nu va pune mâinile lui în semnul cuielor și în coasta în care a fost străpuns și până ce nu va constata el și nu din spusele altora, că Cel din Vinerea Mare răstignit, batjocorit, calomniat, disprețuit, ironizat și persiflat este identic cu Cel cu Care apostolii s-au întâlnit. 

Sfântul Chiril al Ierusalimului este cel care, tâlcuind acest fragment evanghelic, avansează gândul acesta că este impropriu să-l numim pe Toma ca fiind necredincios cât că el s-a simțit nevrednic și-i era frică ca nu cumva să fie privat de această bucurie de a-L vedea pe Domnul Însuși cu trupul înviat. Și de aceea a și exprimat acest lucru că nu crede până nu-l va vedea pe Domnul cu trupul Lui. 

În rândul apostolilor – și ne spune acest lucru Sfântul Evanghelist Luca – plutea acest aer al îndoielii. Unii credeau că este duh intrând prin ușile încuiate, sfidând legile fizicii. Este absolut normal. O minte rațională evident că se întreabă dacă nu cumva este o nălucă, o fantasmă, dacă e real, dacă e trup, dacă poate pune mâna pe el. Și apostolii toți aveau această îndoială. De aceea și Domnul îi întreabă de ce sunt tulburați în inimile lor: „Voi credeți că Eu sunt un Duh? Sunt Același Cel care am fost răstignit pe cruce în Vinerea Mare.” 

Preasfinția Sa a afirmat că Sfântul Apostol Toma ne învață să avem curajul să ne îndoim, întrucât îndoiala naște credința:

Toma este singurul care are curajul să se facă portavocea celorlalți apostoli sau, exprimându-mă plastic - Toma este patronul celor care vor să se informeze direct de la sursă. Chiar dacă erau colegi de apostolat și aveau o anumită credibilitate, el voia să trăiască în mod personal această experiență a Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Și este foarte interesantă limba greacă care este o limbă semantică prin excelență și apoi este gramaticală, - toate celelalte limbi sunt gramaticale și apoi semantice -, în limba greacă pentru termenul „îndoială” se spune „amfivolia” care înseamnă „a întoarce un lucru pe toate părțile”, a-l suci în toate direcțiile, a cerceta până ne dumerim și ajungem la o concluzie finală în urma a ceea ce am întreprins.

Și într-o asemenea lucrare lăuntrică s-a angajat Toma,  iar Biserica ni-l pune drept exemplu. Noi – și ar fi minunat acest lucru, e greșit să părem ceea ce, de fapt, nu suntem - , să avem curajul, transparența de a ne exprima îndoielile pentru că doar în felul acesta vom putea găsi și soluții. Nu la toate dintre ele. Unele rămâne suspendate și pe parcursul vieții experiența este cea care ne va da anumite răspunsuri. Nu avem cum să epuizăm cu mintea tot ceea ce ține de taina credinței. Unele dintre ele rămân într-o zonă a inefabilului, a negrăitului, le trăim pur și simplu. 

Ca să vedeți că nu sunt abstract, chiar și în relațiile dintre noi, oamenii, când avem sentimente de dragoste față de cineva, nu avem cum să parcelăm în cuvinte cu rațiunea tot ceea ce simțim cu adevărat pentru persoana pe care o iubim. Rămân atât de multe lucruri pe care nu le putem rosti, sunt doar trăite și rămâne doar în noi o stare de fluviu spre celălalt, un flux, pe care-l trăim, o energie, și nu e nevoie de cuvinte. 

Simțim că le violentăm experiențele cele mai profunde, adânci, extraordinar de frumoase atunci când dorim să le exprimăm în cuvinte. Ele rămân în zona aceea a unei taine și avem certitudinea acelei taine și nu că e ceva irațional și că nu am putea înțelege. Suntem atât de siguri și conștienți de ceea ce trăim, certitudini clare pe care nu avem cum să le punem în cuvinte. Și aceasta este taina frumoasă a credinței. 

Sfântul Apostol Toma și Biserica ne pun pe noi în fața acestui fapt: să avem curajul să ne îndoim. Îndoiala este moașa credinței. Dacă suntem falși, ipocriți și șmecheri, putem mima credința. 

Un om care nu cuplează credința la rațiune, ajunge un om bigot, formalist, ritualist, nu înțelege nimic din ceea ce se întâmplă în viața Bisericii. Sau, putem să nu cuplăm și să nu asociem rațiunea cu credința. Și atunci ne vom transforma în persoane care pur și simplu livrează ideologii. Ideologiile toate ucid. 

Sfântul Părinte Arsenie Boca spune că ideologia nu are mamă. Aceasta înseamnă a nu cupla rațiunea la credință, la taină. Înseamnă a transforma totul în ideologie. Și observați tendința lumii în care trăim și căreia îi suntem parte. Tendința este de a ideologiza totul și unde este ideologie, se secularizează totul. Unde este taină este stare de unitate, este efortul rațiunii care vrea să înțeleagă sincer credința, așa cum și-a propus Toma acest lucru. El a avut curajul ,spre deosebire de ceilalți apostoli. Și când se întâlnește în a opta zi cu Domnul Hristos, Acesta, ca Cel ce este Dumnezeu și vedea inima fiecăruia deși nu a fost prezent la această mărturisire a lui Toma, știa că el avea îndoiala. Și spune smerit, delicat, fără să se înfoaie, nici să-l pună la punct pe Toma și să-i spună că fusese cu El atâta timp, că a văzut atâtea minuni, că s-a încredințat de ele, și cum poate pune la îndoială adevărul Învierii. 

Domnul este delicat cu fiecare dintre noi, exact cu starea în care suntem, la nivelul pe care-l avem, cu prejudecățile care ne locuiesc; de toate ține Domnul cont și în mod atât de delicat le spulberă și spune: „Toma, adu degetul tău, pune-l în coasta Mea, vezi semnul cuielor”, și Toma exprimă, o experiență personală: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”. 

Dacă până atunci Hristos era o realitate de care a auzit doar din relatările apostolilor, dintr-o dată devine ceva atât de personal, intim, atât de adâncit în inima lui încât spune: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”. Tot Sfântul Chiril al Ierusalimului ne spune că este articulat acest substantiv „Domnul meu” și nu spune „Domn al meu”. De ce? Pentru că Domnul este unic. Și știm din gramatică: tot ce este articulat cu articol hotărât este unic, concret, specificat, nu ceva care se pierde într-o multitudine de obiecte sau de persoane. Când am articulat, este ceva foarte specific, concret, clar. Pentru el, Domnul cel înviat a devenit o realitate lăuntrică, nu era o pură teorie, o abstracție, o ideologie cum din păcate unii încearcă să anexeze credința și să o folosească drept capital politic și orice altceva. Este un foarte mare păcat. Credința este o realitate lăuntrică pe care noi suntem chemați să o trăim și să-l avem exemplu pe Toma.

Părintele Episcop Ignatie a arătat că oamenii instalați în certitudini, care nu se interoghează, sunt superficiali:

Biserica, în înțelepciunea ei uimitoare, a pus ca reper, în prima duminică de după Paști, pe cineva care s-a îndoit; așa ne vrea Biserica, să fim cinstiți și să avem curajul să ne îndoim când trebuie să ne îndoim. Numai în acest fel găsim răspunsul. 

Oamenii instalați în certitudini precise, clare, sunt oameni superficiali. Omul care se interoghează, care întreabă, care are dubii, este un om modern. Și uitați cum Biserica ne invită să fim foarte moderni. Deși se spune că Biserica e anti-modernitate; una dintre caracteristicile modernității este faptul că rațiunea cere și noi oamenii cerem, în demersul nostru și spiritual și științific, cultural, să ne îndoim. 

Omul sigur pe sine este un om infatuat, imposibil de a comunica ceva cu el, nu putem avea niciun fel de flux de energie sau de informație, rămâne implacabil. Omul care are această deschidere și maleabilitate și se întreabă și nu e atât de sigur pe sine, este atât de plăcut și deschis, este disponibil să asimileze. Experiența lui se dilată, se amplifică, nu sărăcește.

De aceea, să reținem acest aspect din comportamentul apostolului Toma, ca noi să fim onești, transparenți cu Dumnezeu și să avem curajul să ne îndoim, să ne punem întrebări, fiindcă îndoiala este moașa credinței. 

Mi-ar plăcea foarte mult ca la o înmormântare când noi predicăm cu mult entuziasm că Hristos a înviat și moartea a fost zdrobită, desființată, să vină un credincios și să spună: „Cum adică e desființată moartea, e aici sub nasul meu. E prietenul meu, e tatăl meu, e prezentă în mijlocul nostru. Nu cumva ne vindeți iluzii, minciuni? Dacă a fost desființată, de ce mai murim?” Mi-ar plăcea să ni se adreseze astfel de întrebări pentru că doar în acest fel adâncim adevărul de credință și nu devine o teorie abstractă, ci carnea și sângele nostru, exact așa cum a devenit Hristos pentru Toma. 

Credeți că cineva a mai putut scoate din sufletul lui Toma experiența aceasta unică a întâlnirii cu Hristos cel înviat? Niciodată. A rămas acolo, o experiență indelebilă, pentru totdeauna, similară cu experiențele pe care le avem față de persoanele foarte dragi. Nimeni, niciodată nu poate lua buretele și să-l pună pe ecranul sufletului nostru și să le șteargă. 

Biserica ne cheamă să facem această joncțiune frumoasă și cooperare între rațiune și credință. O credință lipsită de rațiune se soldează cu bigotismul, cu formalismul, și ritualismul. O rațiune fără credință va ajunge în ideologie care polarizează, ucide, dezbină și provoacă nenumărate conflicte. În Duminica Tomii suntem invitați să fim foarte moderni adică să ne permitem luxul și sinceritatea de a ne îndoi.

sursa foto: episcopiacaransebeșului.ro