Duminică, 24 iulie 2022, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a oficiat, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Teofan, slujba de resfințire a Bisericii din Parohia Blăgești, Protopopiatul Pașcani.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre atitudinea Mântuitorului Hristos față de calomniile și acuzele proliferate de cărturari și farisei:

«Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?» (Matei 9, 3-4)

Pasajul evanghelic ne vorbește despre vindecarea minunată pe care a săvârșit-o Hristos cu un paralitic (un om imobilizat la pat). Descrierea Sfântului Evanghelist Matei este una extrem de lapidară, fără a intra în multe detalii. Sfântul Evanghelist Marcu este cel care ne dă  mult mai multe amănunte legate de această minune.

Ni se spune că acest paralitic a fost luat de către patru prieteni ai săi, cu tot cu patul pe care ședea, și transportat în casa din Capernaum – cetatea unde Își avea reședinţa Mântuitorul Iisus Hristos, și unde plătea și impozitele –, pentru ca să primească vindecare.

Acești prieteni, cu o dragoste deosebită în sufletul lor faţă de cel imobilizat, s-au gândit la o metodă ingenioasă (dragostea, în sine, este ingenioasă, găsește întotdeauna soluţii de ieși din situaţii limită) pentru ca, cel care avea nevoie de vindecare, să ajungă chiar în faţa Domnului Hristos: s-au gândit să dea la o parte ceea ce era pus pe acoperișul acelei case, și să-l coboare pe cel bolnav, pe niște frânghii, în patul în care era, în faţa Domnului Hristos.

Casele aveau acoperișul plat – erau doar niște grinzi plasate, deasupra cărora se puteau pune frunze sau diverse lucruri, care puteau fi înlăturate foarte ușor, pentru a se bucura, pe timp de vară, de răcoare și, pe timp de iarnă, de căldură.

Mântuitorul, văzând credinţa lor, i-a spus celui bolnav: «Fiule, iertate îţi sunt păcatele!», tămăduindu-l.

La auzul acestor cuvinte, cărturarii și fariseii, care erau de faţă, s-au indignat profund, încât I-au făcut un reproș Domnului Hristos, spunându-I că blasfemiază (hulește). Acest reproș nu era fundamentat, ci era doar o manipulare a cărturarilor și fariseilor, izvorâtă din invidie și foarte multă răutate.

În mentalitatea iudaică, a blasfemia (pe cineva) însemna a rosti, în mod necuviincios, Numele lui Dumnezeu sau numele lui Iahve – «Cel ce este» (chiar dacă rosteai numele lui Iahve, era considerată o blasfemie). Evreii se fereau în a rosti Numele lui Dumnezeu. Găseau alte substitute ale Numelui lui Dumnezeu, însă niciodată nu-I spuneau pe nume – Iahve (Cel ce este). Rostirea Numelui lui Dumnezeu coincidea cu blasfemia (hula – cum au numit-o cărturarii și fariseii).

Domnul Hristos nu a săvârșit blasfemie. Ei au extins sensul acestui cuvânt, al acestui păcat, spunând că Hristos blasfemiază, de vreme ce El Însuși Își arogă acest drept – de a ierta păcatele –, care era (și este) o prerogativă exclusivă a lui Dumnezeu.

În tradiţia iudaică, iertarea era colectivă, nu individuală, nu personală (adresată în mod particular, fiecărei persoane). Şi această iertare era dăruită de Dumnezeu o singură dată pe an – de sărbătoarea Yom Kippur («ziua ispășirii») –, când arhiereul rostea o rugăciune de iertare, și îi erau aduși în faţă doi ţapi: unul era considerat al lui Dumnezeu, și celălalt al lui Azazel (al celui rău), și se trăgea la sorţi – care din cei doi ţapi să fie al lui Dumnezeu, și care să fie al lui Azazel (al celui rău). Ţapul care era ales să fie dăruit lui Dumnezeu era jertfit, iar celălalt era trimis în pustie.

Probabil că de aici avem noi această expresie, nu tocmai frumoasă: când ne supărăm pe cineva, îi spunem să se ducă pe pustiu – e ca un blestem –, acolo unde nu este nimic.

Păcatele colective și toate fărădelegile poporului evreu erau puse deasupra capului acestui ţap, cu numele de Azazel, și, după aceea, i se dădea drumul în pustie.

Aceasta era singura zi în care evreii primeau iertare colectivă de la Dumnezeu, și această iertare era o prerogativă exclusivă a lui Dumnezeu.

Cărturarii și fariseii, în mânia și răutatea lor, în clocotul urii pe care îl aveau, fără să-și dea seama, au enunţat un mare adevăr.

Prin faptul că L-au acuzat pe Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos că blasfemiază și că a ierta păcatele este atributul lui Dumnezeu, ei, implicit, recunoșteau Cine este în faţa lor – Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, Cel care are această autoritate (în limba greacă, pentru cuvântul tradus de noi prin «putere» este cuvântul «exousia» – «autoritate», care e mai mult decât putere). Poţi avea putere, dar să nu ai autoritate. Însă, atunci când ai autoritate, ai și putere; este conţinută în ideea de autoritate și puterea.

Iisus Hristos are această autoritate – Dumnezeu fiind, de-o-fiinţă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt – de a ierta păcatele.

Conform legii mozaice, cel care blasfemia trebuia ucis cu pietre (să se arunce cu pietre în el, până moare). Era una dintre cele mai grave acuze, cea de care Hristos a fost acuzat și atunci când era în faţa lui Pilat din Pont.

Când au auzit că Iisus Se numește pe Sine Fiul lui Dumnezeu, toţi evreii, într-un torent de ură groaznică, au spus: «Hulește!» (blasfemiază, nu Se poate numi pe Sine Fiul lui Dumnezeu).

Preasfinția Sa a explicat cum S-a raportat Hristos faţă de acuzele fariseilor:

Sfântul Ioan Gură de Aur, care tâlcuiește acest pasaj evanghelic, ne spune că Domnul Hristos S-a raportat cu multă blândeţe faţă de ura, netrebnicia, nevolnicia și de răutatea cărturarilor și fariseilor. Omul rănit, bolnav de răutate – continuă Sfântul Ioan Gură de Aur – poate să fie vindecat prin blândeţe, înţelepciune și prin starea de liniște, fără tulburare.

Apostolul Pavel surprinde atitudinea pe care trebuie să o avem faţă de cei care sunt ostili, în contrast faţă de învăţătura Bisericii noastre, și ne ironizează, ne persiflează, acuzându-ne de diverse lucruri: că suntem retrograzi, că ne aflăm undeva în Evul Mediu, că noi credem într-o iluzie, că tot ceea ce ţine de credinţă este o minciună.

Sfântul Apostol Pavel ne spune: «Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i și nu-i blestemaţi» (Romani 12, 14)

Tendinţa noastră, de oameni pătimași, care în adâncul sufletului nostru avem așezat sâmburele răzbunării, este ca noi să dăm o replică, pe măsura răutăţii care se năpustește asupra noastră, și am vrea, dacă se poate, să reglăm și intensitatea replicii noastre – să fie mai puternică decât a celui care vine înspre noi ca un bumerang și vrea să ne zdrobească, să ne mototolească prin răutatea lui, prin cuvintele care ne pot răni foarte tare.

Hristos i-a tratat pe farisei cu foarte multă blândeţe, întrebându-i doar atât: «De ce cugetaţi cele rele în inimile voastre? De ce aveţi asemenea gânduri de răutate, în loc să vă bucuraţi că un om paralitic (imobilizat la pat) a primit vindecare trupului și sufletului? Voi sunteţi cei care vă pironiţi mintea pe ceva care este doar o invenţie și o manipulare a voastră. De ce sunteţi răi, manipulând?». În felul acesta îi tratează Domnul Hristos pe cei care erau de faţă, nu încercând să-i pună la punct, nici să le explice ce înseamnă blasfemia – știau prea bine.

Domnul Hristos, în delicateţea Sa, și ca Cel care cunoaște inima omului, știa (avea această certitudine) că ei, în faţa propriilor lor conștiinţe, greșeau și exagerau, tocmai pentru a-L denigra, acuzându-L că blasfemiază.

Ar trebui să luăm aminte la această atitudine, plină de blândeţe, a Domnului Hristos, când cărturarii și fariseii se năpusteau cu răutate asupra Lui.

Părintele Episcop Ignatie a explicat ce presupune adevărata blândețe:

Blândeţea nu este doar acea stare de calmitate, de liniște (ataraxie – în termeni tehnici). Sfântul Ioan Scărarul ne spune că blândeţea este faptul de a rămâne nemișcat, și când ești lăudat, și când ești batjocorit, dispreţuit.

Când suntem lăudați (apreciați), să nu ne afecteze laudele și să nu ne mândrim, să nu ne împăunăm, să nu credem că suntem cineva și că, în câteva secunde, am devenit buricul pământului, un fel de centru, în jurul căruia toţi ceilalţi trebuie să se rotească, ca niște sateliţi.

Dar să nu cădem nici în deznădejde, în depresie, când cineva ne prigonește, când cineva, prin atitudinea pe care o are, ne mototolește, la modul propriu al cuvântului, ne murdărește identitatea, ne calomniază gratuit și în chip mincinos. Este foarte greu să ne asumăm o asemenea stare de blândeţe.

Hristos Se numește pe Sine Însuși Blândeţea, spunându-ne: «Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima». Inima Domnului Hristos a rămas neclintită în faţa răutăţii acestor oameni.

Noi înșine știm că atunci când suntem tulburaţi, nervoși, agitaţi și ne pierdem cumpătul, dacă cineva ne ia – cum spunem noi, într-o exprimare colocvială – cu ușurelul (cu blândeţe și cu multă răbdare), începem să simţim că apele învolburate ale sufletului nostru se liniștesc, și simţim că se deschide cerul și vine soarele, lumina și starea de limpezime, iar starea de tulburare și de agitaţie pleacă de la noi.

Acea stare de blândeţe, acea înţelepciune și răbdare a celui de lângă noi este cea care ne ajută, ne transmite acest flux (această energie) al așezării sufletești a celui din faţa noastră, și noi înșine ne lăsăm învăluiţi, fără niciun fel de efort. Dintr-odată, ne revenim și conștientizăm că am greșit, mâniindu-ne, supărându-ne și rostind cuvinte nelalocul lor, nepotrivite.

Să-I cerem Domnului Hristos – atunci când suntem calmi și foarte așezaţi – să ne dăruiască cel puţin atâta blândeţe, pe câtă mânie, tulburare, stare de anxietate și neliniște avem, în anumite momente ale vieţii noastre. La nervi este tare greu să ne rugăm – atunci ne vine să înjurăm (dacă suntem obișnuiți să înjurăm), să vorbim urât, și toate acestea ne afectează în primul rând pe noi, și apoi pe cel de lângă noi. Noi ne rănim de două ori – prin cuvintele pe care le rostim, dar și prin faptul că îl întristăm pe cel de lângă noi.

Este foarte bine ca, atunci când suntem liniștiţi, foarte calmi și așezaţi lăuntric, să-I spunem lui Dumnezeu, în clipele acelea de mânie care vin, și care sunt inerente vieţii omului: «Doamne, când sunt mânios, când mă tulbur pe cel care, poate, nu are aceeași părere cu mine, nu împărtășește același punct de vedere, dă-mi putere să mă menţin înţelept, să fiu calm, blând, și să pot răspunde așa cum se cuvine».

Din păcate, dacă ne uităm în spaţiul public, în mediul virtual, pe reţelele de socializare, observăm câtă mânie este, câtă înverșunare și cât duh de răutate.

Dacă cineva ne este antipatic, nu-l suportăm în niciun fel, atunci facem tot ceea ce ne stă în putinţă, cu energie drăcească (diabolică), pentru a-l desfiinţa pe acel om, aruncând asupra lui mizeria calomniei, a minciunii și a răutăţii, doar cu gândul că îl putem «radia» din registrul existenţei pământești.

Să ne dea Domnul, fiecăruia în parte, starea aceasta de blândeţe și de multă înţelepciune, de care este atâta nevoie, și în viaţa de familie, și la serviciu, și în societate!

Cât de frumos este omul calm, blând! Ne este așa de drag să stăm în preajma lui, și, chiar dacă nu ne vorbește nimic și nu împărtășește nimic din trăirile lui, noi simţim că ne hrănim din starea pe care o are, și am vrea să stăm lângă acel om o veșnicie. Ne întrebăm: «Cum poate omul acesta să fie așa de calm, așa de liniștit și așa de blând? Cât de frumos este, și ce minunat ar fi să pot să ajung și eu la o asemenea stare!». Învrednicească-ne Domnul pe toţi de blândeţe!

sursa foto: doxologia.ro

Ultimele articole