Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele secretar eparhial Alexandru Bahnar, părintele protopop Adrian Chirvasă, și părinții Ioan Bârsan și Bogdan Mucileanu, slujitorii sfântului lăcaș.

Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, coordonați de arhidiaconul Vlăduț Cosmin Mironescu.

În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a arătat că realitatea Învierii Domnului Hristos a fost atât de copleșitoare, încât nu a necesitat nicio explicație suplimentară:

«Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat zicând: bucurați-vă! Iar ele apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui  și I s-au închinat (Matei 28, 9)

Săptămâna de după Marea Sărbătoare a Paștilor este numită „Săptămâna Luminată”. A primit această denumire nu numai pentru că întreg universul, omul în integralitatea sa este umplut de lumină, ci și pentru că în această săptămână cei ce erau botezați în noaptea Paștilor, se împărtășeau zi de zi cu Trupul și Sângele lui Hristos, Cel care este Lumina lumii, Lumina ființială, și Care ne împărtășește din umanitatea Sa îndumnezeită energiile necreate. 

Săptămâna aceasta este numită foarte plastic de părintele Teofil Părăian - unul dintre duhovnicii țării noastre, trecut în lumea veșniciei, „săptămâna raiului bisericesc”. Era săptămâna în care cei nou-botezați se împărtășeau zi de zi cu Trupul și Sângele Domnului. Mai mult, fiecare din aceste zile este ca o zi de duminică. Ca rânduială și prin conținutul ei, slujba care se săvârșește redă, cu puține excepții, slujba care a fost săvârșită în noaptea de Înviere. Singura excepție este că preotul nu mai iese cu lumânarea în fața altarului, invitându-i pe credincioși să primească lumină. În rest, ca rânduială, se săvârșește până în sâmbăta de dinainte de duminica Tomii, exact ca în noaptea de Înviere.

De ce am considerat să vă împărtășesc aceste lămuriri? Din păcate, acestea nu mai sunt atât de evidente și este vina noastră, a slujitorilor Bisericii, pentru că nu vi le spunem și nu vă transmitem semnificația a ceea ce implică această săptămână specială din cursul anului bisericesc. 

Învierea Domnului este o evidență care nu are nevoie de argumente. Și dacă această săptămână este numită Săptămâna luminată, lumina Învierii lui Hristos este o lumină pe care noi o sesizăm, participăm la ea și constatăm evidența ei; așa cum, fiecare dintre noi, atunci când ne trezim de dimineață, constatăm lumina zilei sau, într-un spațiu unde se aprinde lumina electrică, vedem acea lumină și este o evidență. 

Dacă vom citi cu maximă atenție, până în detaliu, vom constata că nu vom găsi nimic în Sfintele Evanghelii în care Hristos să încerce să se impună pe Sine Însuși ca Cel înviat; adică să recurgă la argumente pentru cei cu care El S-a întâlnit. Niciunuia dintre cei cu care Hristos S-a întâlnit nu-i împărtășește argumentul Învierii, ceva de genul: „Veniți, uitați-vă la Mine, mănânc, nu sunt o fantasmă, haideți să vă povestesc cum a avut loc Învierea ca act în sine”.

Când femeile mironosițe au venit la mormânt, mintea lor era preocupată de altceva, anume cine le va prăvăli piatra de la ușa mormântului. La intrarea în mormânt se punea doar o piatră rotundă care era ușor de rostogolit, pentru a împlini datinile, conform ritualului iudaic de a îmbălsăma morții. Și femeile mironosițe s-au dus și ele în Duminica Învierii, dis-de-dimineață, cu un curaj extraordinar, să îmbălsămeze trupul lui Iisus și au constatat, spre marea lor uimire și bucurie extraordinară, că mormântul este gol și că Hristos a înviat.

Vedeți, bucuriile acestea imense, copleșitoare, au în ele și o doză de frică. Sigur, este ușor să ne dăm seama că în sufletul lor încă era prezentă drama Vinerii Mari, suferința la care au asistat văzându-L pe Iisus răstignit, batjocorit, calomniat, scuipat și, desigur, persiflat, ironizat. Îi iubeau foarte mult pe Iisus, și când iubești pe cineva suferi văzându-l pe acela batjocorit de cei din jur sau calomniat. În identitatea lui Iisus s-au pus foarte multe lucruri care nu corespundeau cu realitatea. 

Uimite, spre surprinderea lor, au ajuns în fața mormântului și au găsit un mormânt plin de lumină și un înger care le-a spus: „Știu de ce ați venit. Îl căutați pe Iisus Nazarineanul răstignitul; nu este aici, a înviat! Mergeți și vestiți ucenicilor că El a înviat precum făgăduise”. Și când s-au întors ele de la mormânt, Îl întâlnesc pe Iisus care le întâmpină cu un salut atât de frumos: „Bucurați-vă! Nu vă temeți!”, fără să le dea niciun fel de explicație. 

Preasfinția Sa a arătat că Domnul Hristos, în delicatețea Sa, nu a impus nimănui nimic, nici măcar realitatea Învierii Sale:

Adevărurile fundamentale ni se impun prin conținutul lor, nu este nevoie să le dovedim sau să facem un întreg evantai de argumente pentru ca cineva să le priceapă. Așa cum, atunci când vorbim de existența unui om, dacă este lângă noi, în mod fizic, nu se va apuca nimeni să ne spună că aici e x sau y în carne și oase, respiră, are și un scăpărat în ochii lui, sau că gesticulează. Este un non-sens. Dacă e lângă noi, am sesizat prezența fizică. Însăși prezența lui e deja o evidență pentru noi. Așa  a fost și Învierea, era o evidență care izvora din Iisus Hristos. 

Observați că Iisus niciodată nu a căutat, în Evanghelie, să demonstreze ceva. Nici când a făcut minuni nu le-a făcut să demonstreze ceva cuiva, toate curgeau natural, fiind Dumnezeu, Domn al Vieții. 

Nici despre Înviere nu a spus nimic; nu știm cum a înviat! Poate că unii ar fi fost curioși dar nu aceasta este esențial, ci faptul că moartea a fost biruită, că păcatul nu mai are aceeași putere asupra omului. 

Iisus Hristos este de o discreție extraordinară. Nu impune ceva, nu caută să demonstreze ceva, în ciuda faptului că ucenicii erau derutați, iar una dintre femeile mironosițe, Maria Magdalena, L-a confundat cu grădinarul. Singurul căruia Hristos i-a făcut unele precizări, a fost Toma – dar nici acolo nu a fost o probă de argumentare, ci pur și simplu a ținut cont de ezitarea și nelămurirea acestuia: „Vino să vezi semnul cuielor din palmele Mele; să vezi semnul din coasta Mea. Doar tu să mă vezi  pe Mine în carne și oase, același trup cu care am fost răstignit.” Dar nu vedem niciun fel de altă argumentare, nimic dezvoltat, ci l-a lăsat pe Toma să constate el. Și de aceea Toma, dintr-un ezitant nelămurit – nici nu ni se mai spune dacă a atins sau nu mâinile și coasta lui Hristos – a exclamat: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Adică era o evidență clară, de bisturiu. Așa este Hristos. Discret în tot ceea ce face El. Doar realitatea Lui, dumnezeirea Lui sunt cele pe care noi le sesizăm și le constatăm ca fiind ceva de dincolo de lumea aceasta.

Pentru a nu fi foarte abstracți, este ceva similar cu întâlnirea cu un om deosebit. Este suficient să fim în preajma acelei persoane și avem o stare extraordinară, nu este nevoie să ne grăiască ceva sau să vedem cum gândește, ce mentalitate are. Ne bucurăm doar să ne aflăm lângă el, căci emană o energie, o stare aparte, care pentru noi e convingătoare că acea persoană este un om special, deosebit, care are un ceva de dincolo din lumea aceasta. Cred că am întâlnit cu toții astfel de oameni care prin comportamentul lor, mimica, gestica, expresia feței, toate acestea ne spun că au ceva special; nu va veni acela să ne spună cine este el. La fel se întâmplă și în cazul unui om inteligent; niciodată nu ne va spune cât de deștept este și că noi restul niște proști. Un astfel de om nu este inteligent, cel inteligent nu face caz de inteligența lui, nu scoate la expoziție diplomele sale. Omul inteligent niciodată nu se va comporta în acest fel, ci ne va lăsa pe noi să descoperim singuri inteligența lui. Nu va face caz de ea.

La fel și omul credincios, nu va face spectacol din credința lui pentru a-i convinge pe ceilalți, ci rămâne discret, ne lasă pe noi să citim credința din faptele lui din modul cum se comportă; nu face nicio paradă de credință. Să nu aveți încredere de cei ce vor să vă convingă de ceea de care nici ei nu sunt convinși. Că de aceea fac caz de personalitatea lor, dar de fapt ei conștientizează că nu sunt atât de deștepți, nici atât de capabili, dar vor să inducă în eroare.

Învierea lui Iisus Hristos este unul dintre evenimentele cele mai delicate, gingașe de care ne bucură Domnul. El nu a argumentat nimic, nu a căutat să probeze în fața nimănui nimic, să demonstreze că este înviat - așa cum vedeți în icoanele de origine occidentală, un Hristos deasupra unui mormânt cu o cruce și cu un steag ca și cum să demonstreze că El este stăpânul Vieții. În icoanele ortodoxe, care sunt și conforme cu Evangheliile, veți constata că  Învierea Domnului este de fapt pogorârea în iad și că chemarea lui Adam și a Evei din străfundurile iadului, la viață, și învierea celor din iad, vestea că moartea nu este punctul terminus al existenței noastre, ci că dincolo de ea este încă ceva.

De aceea Învierea este evenimentul plin de delicatețe care ne învăluie pe fiecare dintre noi; ne locuiește lumina aceasta a Învierii. Vedeți că zilele acestea suntem cu toții bucuroși, dar nu vine nimeni să ne consilieze ca să învățăm ce înseamnă să fim bucuroși. Toți avem o bucurie, o lumină pe chipul nostru; este lucrarea tainică, discretă, plină de noblețe a ceea ce este Învierea lui Hristos. Și în acest mod Hristos S-a prezentat în fața celor cu care S-a întâlnit, discret, și ei s-au bucurat de lumină. 

Să ne bucurăm și noi de lumina Învierii lui Hristos!