Din soborul slujitorilor au făcut parte și părinții consilieri eparhiali Eduard Irimiea și Ciprian Aurelian Tacu, părintele exarh Zaharia Curteanu, părintele stareț Euharist Micu și părintele egumen Caliopie Adomniței.

Răspunsurile liturgice au fost date de Grupul psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, coordonat de diaconul Vlad Mironescu.

După slujba de sfințire a urmat Sfânta Liturghie, oficiată în fața Paraclisului nou sfințit.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a relatat minunea care s-a produs în timpul pictării Icoanei Maicii Domnului Prodromița:

Memoria liturgică a zilei de astăzi ne pune spre cinstire o minune pe care a săvârșit-o Maica Domnului, cea care L-a adus pe Dumnezeu-Fiul printre noi, oamenii, făcându-ne cel mai de preț dar.

Astăzi este sărbătoarea închinată Sfintei Icoane a Maicii Domnului numită «Prodromița». Numele acestei icoane vine de la Schitul Prodromu din Sfântul Munte Athos, unde se nevoiesc călugări români.

În anul 1863, starețul Nifon a venit la Iași să caute un pictor, care să zugrăvească o icoană în cinstea Maicii Domnului. L-a găsit pe Iordache Neculai, un pictor iscusit, cu multă smerenie și nevoitor. Acesta s-a dus în Sfântul Munte ca să picteze icoana cu chipul Maicii Domnului. Starețul Nifon i-a cerut să nu mănânce nimic, să postească toată ziua, în timp ce pictează,  și să guste ceva doar la sfârșitul zilei, când asfințește soarele.

A început să picteze, a făcut veșmintele Maicii Domnului foarte frumoase, și când a ajuns la pictarea chipurilor Maicii Domnului și al Domnului Iisus Hristos, a constatat că este extrem de neîndemânatic. S-a tot străduit, dar nu a ieșit ceea ce și-a propus. Fiind un pictor iscusit, evident că știa ce înseamnă realizarea unei icoane frumoase, care să fie o expresie a exigenței lui, ca pictor, și a inspirației care vine de Sus, de la Dumnezeu.

Nu a reușit să picteze chipurile Domnului Iisus Hristos și al Maicii Domnului. A așezat o pânză deasupra icoanei și s-a retras, căindu-se, întrebându-L pe Dumnezeu de ce n-a reușit să le picteze.

La câteva zile, după o perioadă de smerenie, de liniștire lăuntrică și de multă pocăință, s-a gândit să se apuce din nou, să mai încerce, să reia pictarea chipurilor. În momentul în care a dat la o parte pânza cu care a acoperit icoana, a fost martorul unei minuni – chipurile erau deja pictate foarte frumos. Maica Domnului a făcut această minune și a pictat aceste chipuri, pe care nu a reușit pictorul să le facă.

Acest pictor a dat mărturie scrisă, și cei care s-au uitat la această icoană au văzut că pe chipurile pictate nu există niciun fel de urmă de pensulă sau de mână omenească. Este minunea pe care Maica Domnului a săvârșit-o în biserica Mănăstirii închinate Sfântului Ioan Botezătorul (de aici vine numele de «Prodromu» – cuvântul din limba greacă «Prodromos» înseamnă «Înaintemergător»).

Începând cu acea zi, în care s-a descoperit minunea arătării chipurilor Domnului Hristos și al Maicii Domnului prin putere dumnezeiască, s-a statornicit această sărbătoare, pe data de 12 iulie, închinată Maicii Domnului și cinstirii Icoanei numită «Prodromița».

Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre modul în care Maica Domnului s-a raportat la cuvintele Domnului Hristos:

«Și ea avea o soră ce se numea Maria, care, așezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui» (Luca 10, 39)

Întotdeauna, la sărbătorile Maicii Domnului, se citește la Liturghie o pericopă evanghelică în care ni se vorbește despre vizita pe care a făcut-o Hristos în casa surorilor Marta și Maria.

Conform tâlcuirii Părinților Bisericii, cele două surori, Marta și Maria, întruchipează viața practică (concretă) și viața contemplativă (de rugăciune).

Marta – cea care se îngrijea să-L primească cât mai frumos, cu o inimă larg deschisă, pe Domnul Hristos, și să-I ofere toate cele care țin de ospeție, de cele ale gazdei – este chipul (modelul) celui cu viețuire practică.

Maria – cea care își asuma și metaboliza în inima ei cuvintele lui Hristos – este chipul viețuirii contemplative. S-a așezat la picioarele lui Hristos și asculta cu mult nesaț cuvintele Lui.

Această pericopă evanghelică nu a fost rânduită întâmplător, pentru a fi citită la sărbătorile Maicii Domnului.

Maica Domnului este cea care a adâncit și a metabolizat, cel mai autentic și profund, cuvântul lui Hristos. Ea este cea care L-a născut pe Cuvântul lui Dumnezeu (Fiul lui Dumnezeu) ca Om în această lume. Inima ei a devenit ca un teasc, în care se măcinau cuvintele lui Hristos.

Sfântul Evanghelist Luca ne spune că Maica Domnului adâncea, în tăcere, cuvintele Lui, în inima ei.

Am putea spune, fără a crede că este o simplă metaforă, că Maica Domnului a devenit ca o Scriptură vie, care trăia cuvântul lui Dumnezeu, își asuma acest cuvânt al lui Dumnezeu.

Părintele Dumitru Stăniloae ne spune că omul curat (pur) la suflet are o disponibilitate nemăsurată în a se dărui lui Dumnezeu și un angajament deosebit în dialog cu Dumnezeu. Cu cât este mai intensă curăția omului, cu atât disponibilitatea de a se dărui lui Dumnezeu (angajamentul de a vorbi cu El) este mai mare.

Maica Domnului este puritatea cea mai minunată; este cea mai autentică dintre toți pământenii. Podoaba ei era curăția și frumusețea sufletului său. De aceea a putut să I se dăruiască integral lui Dumnezeu. Și-a identificat viața ei cu cea a lui Hristos.

Maica Domnului nu are o biografie proprie. Nu deținem elemente biografice concrete din viața Maicii Domnului. Prezența ei în Sfânta Scriptură este extrem de discretă. Sunt câteva cuvinte pe care noi le avem moștenite de la Maica Domnului, în rest, toată viața ei a trăit-o identificându-se cu Hristos, cu iubirea față de El. Această capacitate de a se identifica și de a se dărui lui Hristos îi venea din curăție.

Tot Părintele Stăniloae ne spune că omul care este acaparat de voluptate, de plăcere, nu mai are aceeași putere lăuntrică de a se dărui lui Dumnezeu. El deja se aruncă în brațele plăcerii și se diminuează capacitatea de a I se dărui integral lui Dumnezeu.

Preasfinția Sa a vorbit despre importanța citirii și asumării cuvintelor lui Hristos, după modelul Maicii Domnului:

Maica Domnului este pentru noi, oamenii, cel mai frumos model de urmat, de dăruire lui Dumnezeu. De aceea, la sărbătorile Maicii Domnului se citește pericopa evanghelică în care ni se vorbește despre Maria – chipul viețuirii contemplative, care asculta așa de frumos cuvintele lui Hristos, așezată la picioarele Lui.

Domnul Hristos nu spune că ceea ce face Marta nu este bine, ci doar atât îi zice: „Pe lângă toată această zdroabă a ta, de gospodină, care vrei să Mă primești frumos și să-Mi dăruiești tot ceea ce ai mai bun, să fii o gazdă minunată, îți mai lipsește ceva – acel lucru, de a putea asculta cuvintele lui Dumnezeu” ,– așa cum făcea Maria, care „sorbea” cuvântul lui Hristos.

Din păcate, noi am pierdut această sete după cuvântul lui Dumnezeu. Stăm, ascultăm, ne place, dar nu simțim, atunci când nu ne mai hrănim cu cuvântul lui Dumnezeu, că suntem flămânzi, că suntem într-o stare de inaniție spirituală, încât să simțim nevoia, instinctiv, să punem mâna pe Sfânta Scriptură și să citim cuvântul lui Hristos.

O facem de multe ori din respect, credem că așa este bine, că este frumos și duhovnicește, dar nu este instalată în noi foamea aceea, starea aceea de sete cumplită, în care pur și simplu simțim că ne ard buzele sufletului, încât vrem să ne apropiem și să ne adăpăm din izvorul binecuvântat, atât de frumos și bun la gust, al Sfintei Scripturi.

În capitolul despre cinstirea Maicii Domnului, din volumul VI «Despre rugăciune», Sfântul Paisie Aghioritul (pe care Biserica Ortodoxă îl pomenește la 12 iulie) ne spune că erau călugări, oameni cu viață sfântă, care, numai prin simpla rostire a numelui Maicii Domnului, simțeau o dragoste deosebită, simțeau prezența ei în sufletele lor, încât pe tot parcursul slujbei sărutau neîncetat numele Maicii Domnului de pe icoană. Rostirea numelui Maicii Domnului însemna o mare dulceață, mângâiere și liniștire pentru ei.

Călugării – și nu numai, ci toți cei care o iubim pe Maica Domnului –, pe lângă Rugăciunea lui Iisus, alternează și Rugăciunea către Maica Domnului – «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne (miluiește-ne) pe noi».

Vă îndemn, când sunteți neliniștiți, tulburați, cu tristețe în suflet, să spuneți cele două rugăciuni: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul» și «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi».

În finalul cuvântului său, Părintele Episcop Ignatie a citat un fragment dintr-un cuvânt al Părintelui Dumitru Stăniloae, care sintetizează cinstirea pe care noi i-o acordăm Maicii Domnului:

«În Maica Domnului avem în cer o inimă de mamă, inimă care s-a topit cel mai mult pentru Fiul ei, și a bătut și bate ea însăși la inima Lui pentru cauza Lui, care e mântuirea noastră, căci mântuirea nu e o chestiune de justiție, ci de iubire între Dumnezeu și oameni; iubire care din partea oamenilor a devenit fierbinte și culminantă, concentrându-se într-o inimă de mamă și manifestându-se prin ea. Dumnezeu Cel Întrupat ține seama de această inimă a Mamei, care a devenit Maica noastră, pentru că este Maica Lui. Ea e darul cel mai de preț făcut lui Dumnezeu de către umanitate, însă un dar prin care Dumnezeu ne răsplătește cu nenumăratele Sale daruri».

Ar trebui să ne cuprindă un sentiment de rușine când îi rostim numele Maicii Domnului - cea mai pură (curată) dintre oameni -, pentru că niciunul dintre noi nu suntem curați; nu avem acea curăție, ca să fim vrednici să rostim numele celei care a fost cu adevărat curată, neprihănită, sfântă, mai mare decât toți Sfinții și decât Îngerii.

Să ne dăruiască Maica Domnului, fiecăruia dintre noi, puterea de a ne dărui lui Hristos, disponibilitatea de a trăi pentru El și de a ne angaja în a vorbi cu El, în a ne ruga cât mai mult lui Dumnezeu-Treimea.

În cadrul Sfintei Liturghii, Preasfințitul Părinte Ignatie l-a  hirotonit întru ierodiacon pe monahul Cleopa Abătăciței, iar la finalul slujbei l-a hirotesit întru protosinghel pe părintele egumen Caliopie Adomniței. De asemenea, toți cei implicați în ridicarea Paraclisului au primit diplome de vrednicie.