Alături de Preasfinția Sa au slujit și părintele protopop Vasile Lăiu și părintele Dumitru Gâlcă, paroh, vreme de 50 de ani, în satele Lupești și Mânzătești.

În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a explicat cuvintele Înțeleptului Solomon referitoare la contrastul dintre mândrie și înțelepciune:

«Mândria nu dă prilej decât la ceartă, înţelepciunea se află numai la cei ce primesc sfaturi» (Pildele lui Solomon 13, 10)

În „Pildele lui Solomon” găsim foarte multe învățături practice, înțelepte, sub formă de aforisme. E suficient să luăm un singur verset și să ne ghidăm după el, ca să devenim oameni buni și înțelepți.

Omul mândru se crede atotsuficient, crede că le știe pe toate, nu acceptă niciun punct de vedere de la nimeni. Mai mult decât atât, omul mândru nu are nici capacitatea de a discerne informația pe care o primește, se lasă foarte ușor ademenit de lingușeală și de sunetele de sirenă care îi trec pe lângă ureche. Omul mândru niciodată nu verifică informația.

Este suficient ca un astfel de om să ne antipatizeze (să nu ne aibă la inimă, cum spunem noi) și, dacă aude ceva negativ despre noi, chiar dacă este o minciună (o invenție pură), el și-o asumă și o colportează (împrăștie) mai departe, tocmai pentru ca să ne denigreze. Acesta este omul mândru, plin de sine: nu acceptă să i se spună că se poate înșela, că poate să fie într-o eroare.

În contrast cu omul mândru (plin de sine), care se și ceartă tot timpul, este omul înțelept, care are deschiderea (capacitatea) de a primi sfaturile. Nu crede că este un dumnezeu și le știe pe toate, ci se consultă, cere tot timpul părerea celor din jurul său, pentru ca, după aceea, să își facă o imagine de ansamblu despre un subiect asupra căruia vrea să se edifice.

Când venim la Biserică învățăm să ne descotorosim de mândrie, să învățăm mai mult smerenia și înțelepciunea (puterea de a accepta că sunt oameni mult mai experimentați decât noi într-un anumit domeniu, de a căror părere este foarte bine, și chiar indicat, să ținem cont).

De asemenea, Preasfinția Sa a explicat părți din rânduiala de slujbă a Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite, insistând asupra momentelor în care Trupul și Sângele Mântuitorului sunt purtate, în tăcere, înspre Masa Sfântului Altar:

Slujba pe care o săvârșim în perioada Postului Mare, de luni până vineri, poartă denumirea de «Liturghia Darurilor mai înainte sfințite». Așa cum este firesc, această slujbă, chiar dacă, tipiconal vorbind, are aspect de Liturghie, se săvârșește seara, pentru că este unită cu Vecernia.

Prima parte a Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite este, practic, Vecernia – până la Vohod (intrarea în Altar cu lumina aprinsă, când se cântă «Lumină lină»). După Vohod, începe propriu-zis Liturghia Darurilor mai înainte sfințite. Se numește așa pentru că Sfânta Împărtășanie, Trupul și Sângele lui Hristos – Darurile cu care noi ne împărtășim – sunt pregătite la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, din duminica anterioară.

De aceea, această slujbă specifică doar Postului Mare, se numește a Darurilor care au fost mai înainte sfințite (nu se sfințesc în cadrul slujbei săvârșite acum), în duminica trecută. Preotul sau episcopul pregătește mai multe Agnețe, care sunt scoase din prescura cu pecete (pecetea este desprinsă cu tot cu miez și cu coajă). Cuvântul «agneț» provine din limba slavă și înseamnă «miel».

Sunt două contexte precise, în timpul slujbei, când este tăcere deplină, iar punctul din care începe tăcerea este marcat de sunetul clopoțelului. Când sună clopoțelul, discret, din Altar, suntem atenționați să facem liniște.

În primul moment de tăcere, preotul sau episcopul fac transferul Sfintei Împărtășanii (Trupul și Sângele lui Hristos) de pe Sfânta Masă la Proscomidiar. Se merge în tăcere. Preotul sau episcopul sunt precedați de diacon sau paracliser, cu o lumânare și cu cădelnița în mână.

Al doilea moment de tăcere este atunci când Sfintele Taine (Trupul și Sângele lui Hristos) sunt transferate de la Proscomidiar, în procesiune, și așezate din nou pe Altar (Sfânta Masă).

De ce Biserica a considerat că este important să fie tăcere când trece Dumnezeu printre noi? Pentru că Dumnezeu nu vine decât într-o inimă și într-un suflet în care este liniște și multă pace; nu vine acolo unde este clocotul păcatelor; vine acolo unde este pocăință.

Cu toții greșim, nu este nimeni fără de păcat, dar Dumnezeu a pus la îndemâna noastră, a celor neputincioși, pocăința (părerea de rău pentru păcatele săvârșite) și dorința de a ne îndrepta. Nu este simplu, ci e o luptă a fiecăruia dintre noi cu păcatele care simțim că ne stăpânesc și ne fură libertatea - pentru că suntem dependenți de ele. Ne place să facem păcatul, pentru că este dulce, dar apoi simțim și amărăciunea lui, și neliniștea (tulburarea) pe care o aduce. Prin pocăință, noi nu facem altceva decât să chemăm liniștea lui Dumnezeu în viața noastră. Dumnezeu vine, și Îi simțim prezența, atunci când avem liniște în suflet.

Prorocului Ilie – un proroc de foc, efervescent și foarte exigent – i S-a arătat Dumnezeu pe muntele Carmel și i-a spus așa: «Nu Mă vei descoperi și nu vei simți prezența Mea nici în fulgere, nici în ploaie, nici în tunete, nici în vânt năprasnic, ci în adierea lină de vânt». Ceea ce s-a și întâmplat.

Ca să ne dăm seama ce înseamnă «adiere lină de vânt», să ne gândim la o imagine foarte plastică: în folclorul nostru românesc, se spune că singura frunză care se mișcă când este cea mai mică, aproape imperceptibilă, adiere de vânt, este frunza plopului (chiar dacă noi nu simțim vântul, frunza plopului se leagănă). O asemenea adiere lină de vânt a fost indiciul prezenței lui Dumnezeu pentru Ilie, cel care era proroc de foc, un om temperamental. Dumnezeu l-a învățat că Îi va simți prezența numai în liniște (tăcere).

De aceea, Biserica a rânduit aceste momente de tăcere în Liturghia Darurilor, ca să știm că Dumnezeu trece printre noi și noi trebuie să-L adâncim în inima noastră, dar nu vine dacă este gălăgie.

La finalul slujbei, Părintele Episcop Ignatie i-a mulțumit părintelui Dumitru Gâlcă, care a ieșit la pensie, pentru întreaga activitate pastorală, desfășurată pe parcursul a 50 de ani, pentru statornicie și pentru grija pe care a manifestat-o atât față de locașurile sfinte, cât și față de sufletele enoriașilor.