Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele protopop Iulian Dumitru Ștefan și părintele paroh Andrei Mocanu.

Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, coordonați de arhidiaconul Vlăduț Cosmin Mironescu.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a explicat semnificațiile duminicilor ce punctează perioada Postului Mare, arătând că duminica a patra pune accent pe efortul omului, conjugat cu harul lui Dumnezeu, de a reda propriului suflet frumusețea pierdută prin acceptarea păcatelor:

«Dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie acestea aşa» (Iacov 3, 8-10)

Începând cu duminica a patra din Postul Mare am intrat - ca semnificaţie spirituală - în dimensiunea propriu-zisă, ascetică, a Postului Mare. Primele două duminici din Postul Mare au avut drept conţinut și mesaj duhovnicesc, un caracter eminamente dogmatic.

În Duminica Ortodoxiei am sărbătorit triumful dreptei credinţe în faţa tuturor distorsionărilor conţinutului acesteia. Am sărbătorit importanţa icoanei în viaţa noastră duhovnicească, care exprimă, la modul cel mai deplin, ceea ce Hristos a lucrat pentru noi, prin întruparea Sa. Asumându-Şi firea omenească în integralitatea ei, în ipostasul cel dumnezeiesc, ne-a redat frumuseţea, strălucirea și adevărata comuniune cu Dumnezeu, îndumnezeind-o. În Hristos vedem, cu adevărat, Omul frumos, autentic și în comuniune absolută (desăvârșită) cu Dumnezeu.

Duminica a doua din Postul Mare este cea în care primim confirmarea faptului că noi, încă din această viaţă, ne putem bucura de prezenţa și simţirea harului dumnezeiesc - a luminii dumnezeiești. 

Credinţa nu este o teorie, nu este ceva abstract, care se desfășoară doar la nivelul minţii noastre. Credinţa este această forţă de comuniune și de simţire a energiilor necreate, și a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii. Dumnezeu ni Se dăruiește atât de minunat și Îl simţim prin energiile Sale.

Sfântul Grigorie Palama, cel căruia îi este dedicată a doua Duminică a Postului Mare, a subliniat importanţa faptului că noi, încă din lumea aceasta, putem deveni oameni de lumină, ne putem împărtăși de lumina necreată, de energiile necreate ale lui Dumnezeu.

Duminica a treia din Postul Mare, a Sfintei Cruci, este cea în care descoperim forţa iubirii lui Dumnezeu. Crucea nu înseamnă numai suferinţă, ci mai ales puterea iubirii. 

Nu putem suferi pentru cineva dacă nu-l iubim – ne dăm seama atât de clar de acest lucru. Pentru oamenii pe care nu îi iubim nu reușim să ne sacrificăm; doar pentru cei pe care îi iubim suntem în stare să ne dăm viaţa. 

Prin Crucea Sa, Hristos, răstignindu-Se și murind pentru noi, de fapt ne-a descoperit adevărata iubire a lui Dumnezeu pentru noi, oamenii. Nu trebuie să vedem iubirea lui Dumnezeu ca pe cea a noastră. Noi îi iubim pe cei care ne iubesc. Dacă cineva ne deranjează, ne jignește, sau ne spune un cuvânt inadecvat, îl scoatem din inima noastră. Ne este greu să-l iubim și să-i împărtășim sentimente de așezare sufletească și de seninătate interioară.

Dumnezeu este Cel care ne iubește chiar și atunci când noi ne revoltăm împotriva Lui, chiar și atunci când Îl scuipăm, când Îl pălmuim, când Îl batjocorim și Îl răstignim – exact așa cum s-au comportat cei care erau pe Dealul Golgota. Hristos a rămas neclintit în dragostea Sa.

Duminica a patra din Post, dedicată Sfântului Ioan Scărarul, și duminica următoare, dedicată Sfintei Maria Egipteanca, au ca trăsătură comună asceza, adică efortul omului, disciplinarea trupului și a sufletului nostru, pentru a deveni oameni buni. Sunt duminicile care scot în evidenţă faptul că noi putem, prin efort ascetic, să devenim oameni buni, cu harul lui Dumnezeu – prin rugăciune, prin dorinţa de a ne descotorosi de tot ceea ce ne murdărește sufletul, de toate patimile (păcatele) pe care le avem. Asceza înseamnă să facem ceva încât să îi redăm sufletului nostru frumuseţea pe care Dumnezeu i-a dăruit-o.

Părintele Episcop Ignatie a adus în atenție un cuvânt al Sfântului Ioan Scărarul care radiografiază profilul celui care are tendința de a vorbi mult, considerând că este priceput în toate:

Din nefericire, noi ne urâţim sufletul, îl întunecăm prin păcatele pe care le primim în viaţa noastră, le încuviinţăm, ne plac și le cultivăm, fără să conștientizăm că ele ne degradează atât de mult. Fiecare dintre noi avem câte o patimă care ne stăpânește, căreia îi suntem sclavi și cu care ne luptăm, după putinţele noastre.

Astăzi este și o coincidenţă frumoasă – este chiar ziua de prăznuire a Sfântului Ioan Scărarul, cel căruia îi este dedicată întotdeauna a patra Duminică din Postul Mare. Acest sfânt a primit numele de „Scărarul” de la o lucrare a lui foarte cunoscută în spiritualitatea ortodoxă – „Scara”. 

Sfântul Ioan mai este numit și „Sinaitul”, pentru că el a trăit, în secolul al VII-lea, în mănăstirea din Muntele Sinai. La solicitarea stareţului Ioan, de la mănăstirea Rait, din aceeași zonă, Sfântul Ioan Scărarul a scris o lucrare, concepută sub formă de trepte crescătoare înspre desăvârșirea, înfrumuseţarea și îmbunătăţirea omului.

Aceste trepte sunt gândite ca niște salturi – nu mari, însă foarte precise – de care, dacă omul va ţine cont, va ajunge în vârful acestei scări duhovnicești. Această scară a urcușului nostru este foarte frumos reprezentată la Mănăstirea Suceviţa, din Bucovina, pe unul dintre pereţii exteriori. 

Pe această scară pictată, oamenii urcă – unii ajung la jumătate și, din pricina unor păcate, se rostogolesc în groapă, alţii ajung chiar pe ultima treaptă și, neatenţi, pierd tot ceea ce au acumulat în acel urcuș. Alţii, desigur, reușesc, prin efort, statornicie, consecvenţă și foarte multă muncă, să ajungă în vârful acelei scări, care înseamnă întâlnirea cu Dumnezeu, purificarea interioară și împărtășirea de lumina necreată a lui Dumnezeu.

Această carte a Sfântului Ioan Scărarul este foarte frumoasă prin conţinutul ei, și nu este numai pentru monahi, ci și pentru cei care trăiesc în lume. Pe treapta a unsprezecea, Sfântul Ioan Scărarul ne vorbește despre înfrânarea limbii și despre tăcere. 

M-am gândit că este foarte actual acest cuvânt pentru lumea de astăzi, în care vociferăm mult; este o inflaţie a cuvântului – toţi își dau cu părerea, toţi sunt specialiști în toate domeniile, fiecare se pricepe în orice lucru. Este o inflaţie de păreri și vorbe ale unor  oameni care denotă foarte multă mândrie și slavă deșartă.

De altfel, Sfântul Ioan Scărarul spune că „poliloghia (multa vorbire) este catedra slavei deșarte (a mândriei)”. Omul mândru vorbește foarte mult. Omul necumpătat este cel care vociferează și consideră că le știe pe toate. De fapt, vorbăria lui scoate în evidenţă incultura și prostia lui.

În acest cuvânt despre înfrânarea limbii și despre tăcere – treapta a unsprezecea din urcușul duhovnicesc înspre desăvârșire –, Sfântul Ioan Scărarul ne spune următorul lucru:

„Cel ce își cunoaște greșelile sale își înfrânează limba. Iar vorbăreţul nu s-a cunoscut pe sine. Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu și, vorbind cu El, fără să știe cum, e luminat de Dumnezeu. Tăcerea lui Iisus a rușinat pe Pilat, și liniștea unui om duhovnicesc mistuie slava deșartă”.

În acest text, Sfântul Ioan Scărarul, ca un medic de suflete desăvârșit, descrie comportamentul și atitudinea celui care vorbește mult. Sfântul ne spune că vorbăreţul (limbutul) nu se cunoaște pe sine, adică nu a ajuns la măsura profundă de a se autoevalua din punct de vedere duhovnicesc, nu a ajuns la punctul în care să-și facă o „revizie tehnică” - așa cum ne facem noi la mașină, ca să avem siguranţa că putem călători cu ea, fără să ne pună viaţa în pericol.

Preasfinția Sa a arătat că risipirea în vorbărie reprezintă o sursă de multă tulburare sufletească:

Cel care vorbește foarte mult nu a ajuns la înţelepciunea de a se cunoaște pe sine însuși, pentru că se risipește în vorbărie – el crede că este deștept, dar de fapt e un mare prost (iertaţi-mă că folosesc acest cuvânt). 

Aceasta este lampa de control – omul deștept, chibzuit (înţelept) vorbește extraordinar de puţin, este foarte atent, mai mult ascultă.

Nu în zadar spunem, în vorbirea noastră colocvială, că bunul Dumnezeu ne-a înzestrat cu două urechi și o singură gură, ca să ascultăm de două ori și să vorbim o singură dată. Nu reușim să facem acest lucru.

Vedem în jurul nostru, în special în mediul virtual, dar și în cel vizual – pe posturile de televiziune – că se perindă personaje care nu se mai opresc, crezând că le știu pe toate. De fapt, descoperim ignoranţa în care aceștia se scaldă, fără să își dea seama; însă ei nu au această conștiinţă, ci se cred deștepţi.

Am mai spus o vorbă care cred că se potrivește în contextul nostru: un om deștept niciodată nu o face pe prostul, însă un om prost întotdeauna o face pe deșteptul. Cu alte cuvinte, omul inteligent nu se aruncă nici măcar cu vorba în lucruri care îl dezonorează din punct de vedere spiritual.

Nu am în vedere faptul că cineva nu are cunoștinţe într-un anumit domeniu. Dimpotrivă, de multe ori sunt oameni simpli mult mai deștepţi decât cei care cred că ar cunoaște ceva. Omul prost este cel arogant, plin de sine.

Omul prost întotdeauna o face pe deșteptul – vrea să impresioneze, să iasă în evidenţă cu orice preţ, să fenteze, și este numai vorbărie. Cel care vorbește mult, face foarte puţin. Cel care tace mult, face pe măsură.

De aceea, Sfântul Ioan Scărarul spune că vorbăreţul încă nu a ajuns să se cunoască pe sine. În schimb, cel care își înfrânează limba tace, știe când să vorbească și este conștient de greșelile sale; cu alte cuvinte, se cunoaște pe sine însuși.

Cel care este prieten cu tăcerea se apropie întotdeauna de Dumnezeu și așteaptă să fie luminat de El când să vorbească.

Dacă vom fi sinceri și ne vom face o mică analiză, ne vom întreba pe noi înșine, în faţa propriei noastre conștiinţe, și vom zice astfel: „Doamne, oare de câte ori am vorbit și nu ar fi trebuit să vorbesc? Oare de câte ori am tăcut și poate nu ar fi trebuit să tac?”. Noi așa suntem – vorbim când nu ar trebui să vorbim, și tăcem când nu ar trebui să tăcem. Foarte rar vorbim exact atunci când este nevoie și, la fel, tăcem în momentele adecvate.

Putem constata cu mare ușurinţă cât de actual este un Părinte al Bisericii noastre, care a trăit în secolul al VII-lea și pe care îl sărbătorim în secolul al XXI-lea, într-o eră informaţională, într-o explozie de cuvinte și imagini; prin cuvintele lui, devine extraordinar de folositor pentru fiecare dintre noi.

Postul Mare este și despre tăcere – să vorbim mai puţin, iar ceea ce vorbim, să vorbim cu folos.

În încheiere, vreau să vă aduc în atenţie un alt cuvânt frumos, din Pateric, al Avvei Pimen, care spune că „omul vorbăreţ este ca o baie, în care dai drumul la apa caldă, dar ţii ușile și geamurile deschise” – toată căldura se risipește, și îţi este greu să faci baie, pentru că poţi răci. 

Sufletul celui care vorbește mult are deschise ferestrele peste tot și devine un om rece. Omul care tace este cel care știe să acumuleze foarte multă căldură sufletească.

Nimeni nu poate spune că nu îi plac oamenii calzi, plini de lumină, înţelepţi, chibzuiţi, care știu exact când să vorbească, cum să vorbească, ce să vorbească și, mai ales, când să tacă.

Dă-ne, Doamne, tăcere, pentru că, dacă ne dai tăcere, vom avea și înţelepciune, ori de câte ori vom grăi.

În cadrul Sfintei Liturghii Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru diacon pe teologul Ștefan Onel, pe seama Parohiei Popeni II, Protopopiatul Bârlad.