Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele exarh Zaharia Curteanu și părintele protopop Marius Cătălin Antohi.

Răspunsurile liturgice au fost date de Grupul psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, al Catedralei Episcopale din Huși, dirijat de diaconul Vlad Mironescu.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a afirmat că, prin rugăciune, putem deveni părtași slavei dumnezeiești:

«Şi pe când se ruga El, chipul feţei Sale s-a făcut altul şi îmbrăcămintea Lui albă, strălucind» (Luca 9, 29)

Mântuitorul Iisus Hristos le-a descoperit ucenicilor, pe Muntele Taborului, slava cea dumnezeiască, necreată. Această slavă (lumină) dumnezeiască, necreată, era acoperită de trupul Său cel atotsfânt – aşa cum ne spune Sfântul Ioan Damaschinul.

Ucenicii lui Hristos – Petru, Ioan și Iacov – sunt cei care Îl văd pe Domnul așa cum era El din veșnicie, văd lumina fiinţială și dumnezeiască, care izvora dinlăuntrul Său, și nu din afară. Simţurile lor trupești au fost preschimbate, tocmai pentru a putea să devină părtași la această slavă a lui Dumnezeu-Omul, Care S-a întrupat pentru noi.

Odată cu Întruparea Sa, Hristos a făcut părtașă întreaga umanitate la această lumină necreată.

Cei care au fost schimbaţi pe Muntele Taborului, pentru a putea vedea dumnezeirea lui Iisus Hristos, au fost înșiși Apostolii, nu Hristos. Desigur, pentru ei era ceva copleșitor, uimitor, de aceea, din perspectiva Apostolilor, sărbătoarea de astăzi se numește Schimbarea la Faţă a Domnului Hristos.

Din perspectiva lui Hristos, nu a avut loc nicio schimbare, pentru că El li S-a arătat ucenicilor Lui ceea ce era și este din veșnicie – Lumină. Nu S-a schimbat în ceea ce nu era vreodată. Dumnezeirea Sa a ţâșnit razele luminii necreate.

Sfântul Evanghelist Luca ne spune că faţa Domnului Hristos a devenit albă, strălucitoare, în timp ce El se ruga.

Sfântul Grigorie Palama, teologul luminii celei dumnezeiești, ne deschide mintea înspre profunzimile a ceea ce semnifică faptul că faţa lui Hristos, în timp ce se ruga, s-a făcut strălucitoare:

«Şi, pe când se ruga astfel, a strălucit și a descoperit, în chip negrăit, celor aleși dintre ucenici, lumina aceea negrăită, fiind împreună cu ei vârfurile profeţilor, ca să arate că rugăciunea este cea care procură acea fericită vedere, și ca să învăţăm că, prin apropierea de Dumnezeu, după virtute, și prin unirea cu El, după minte, vine în noi și apare acea strălucire, care este dată tuturor, și e văzută de toţi aceia care tind, fără încetare, către Dumnezeu, prin facerea de bine cea adevărată și prin rugăciunea cea curată».

Evident, Hristos nu avea nevoie de rugăciune ca să devină părtaș slavei celei dumnezeiești. El s-a rugat ca să ne înveţe pe noi și să ne încredinţeze că, ori de câte ori alegem să-L întâlnim pe Dumnezeu în rugăciune și să ne afundăm în bucuria și isihia acesteia, putem să devenim părtași slavei celei dumnezeiești.

Sfântul Ioan Damaschinul, în Omilia la Schimbarea la Faţă, ne spune că rugăciunea este arătarea slavei celei dumnezeiești.

Așa arată chipul nostru ori de câte ori ne rugăm, indiferent dacă conștientizăm și sesizăm această prezenţă dumnezeiască sau nu.

Chipul nostru devine unul plin de lumină, strălucitor, așa cum a devenit chipul lui Moise, pe Muntele Sinai, după ce s-a întâlnit și a vorbit cu Dumnezeu. Acea grăire a lui Moise, cu Dumnezeu, pe Muntele Sinai, a fost ca o rugăciune. În momentul în care a coborât de pe munte, cei care erau prezenţi au văzut că Moise avea chipul strălucitor (luminos), datorită grăirii pe care a avut-o, în taină, cu Dumnezeu, când a primit Tablele Legii.

Şi Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul, în urma rugăciunii smerite, cu capul plecat înspre genunchi, L-a văzut pe Dumnezeu în acea adiere lină de vânt, adică în lumină (Sfântul Grigorie Sinaitul tâlcuiește acea adiere lină de vânt ca fiind lumina dumnezeiască), și a devenit părtaș slavei dumnezeiești, așa cum devin toţi sfinţii care iubesc rugăciunea. Părinţii Bisericii îl consideră pe Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul drept primul isihast (rugător cu Rugăciunea inimii), cel care a pătruns cu mintea în inima sa.

Chipurile noastre, fizionomiile noastre, ar arăta mult mai luminoase dacă ne-am aduce aminte de rugăciune, dacă ne-am nevoi să grăim mai mult cu Dumnezeu, decât cu cele ale lumii de astăzi. Noi pe acelea le primim cu mare ușurinţă în viaţa noastră și le lăsăm să ne deturneze de la trăirea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Pe Muntele Taborului, Apostolii au devenit plini de lumină în urma părtășiei și a vederii de care i-a învrednicit Dumnezeu. Această lumină a fost atât de covârșitoare pentru ei, încât au căzut în extaz (în uimire).

Așa cum, de pildă, după ce stăm o vreme într-o cameră închisă, fără nicio sursă de lumină și, dintr-odată, ieșim și ne întâmpină soarele, avem sentimentul că totul este întuneric în faţa noastră. De fapt nu este întuneric, ci este o copleșire a faptului că noi nu suntem obișnuiți să vedem lumina; trăim sentimentul că în faţa noastră este întuneric – dar, de fapt, este o abundenţă de lumină pe care nu o putem asimila și prelucra prin ochii noștri.

De unde deducem faptul că Apostolii au căzut în extaz și că era o bucurie pentru ei această lumină?

Pentru că Petru Îi spune lui Hristos, rugându-L: „Doamne, haide să facem aici trei colibe, pentru că ne simţim atât de bine pe Muntele Taborului! Este așa de frumos (minunat) să fim în lumină, e o stare de liniște și pace!”.

Sfântul Apostol Petru nu ar mai fi vrut să coboare de pe Muntele Taborului în inima realităţilor crude și dramatice ale acestei vieţi. Ar fi vrut să rămână, în veșnicie, în această lumină necreată, dumnezeiască, descoperită de Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos.

Sfântul Apostol Petru nu a făcut altceva decât să exprime ceea ce și noi știm și am vrea să trăim.

Omul iubește să trăiască în lumină. Întunericul ne asfixiază (ne sufocă) și fugim de el. Iar acest întuneric poate să ia multe forme.

Păcatul este una dintre formele care aduce în noi întuneric, și ne chinuim.  Simţim că nu ne împlinesc, chiar dacă ne îndulcim cu ele, le încuviinţăm să vină în noi și stăm de vorbă cu ele. Simțim că nu putem trăi o viaţă de mocirlă, plină de păcat – acest sens al vieţii este diminuat, și nu putem vedea intensitatea și lucrarea lui în viaţa noastră.

Preasfinția Sa a arătat că întâlnirea, în rugăciune, cu Dumnezeu, ne schimbă:

Lumina necreată este o energie dumnezeiască, fiinţială, care izvorăște din Fiinţa lui Dumnezeu, dar nu este Fiinţa Lui. Lumina pe care au văzut-o ucenicii pe Muntele Taborului nu poate fi identificată cu Fiinţa lui Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Palama ne spune că această lumină era dumnezeiască, pentru că „doar cei raţionali au sesizat-o, în ochii cei duhovnicești, pe care i-au primit de la Dumnezeu. Pământul care era acolo nu a știut că este lumina dumnezeiască, ci doar Apostolii”.

Când S-a născut Hristos și li s-a arătat păstorilor lumina și corul de îngeri care cântau: «Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu, și pe pământ pace, întru oameni bunăvoire!», acea lumină dumnezeiască au sesizat-o doar păstorii, nu și oile – dovadă că această lumină dumnezeiască este percepută, trăită, doar de noi, fiinţele raţionale, pentru că această lumină izvorăște din Dumnezeu-Treimea. Pe Muntele Taborului, lumina a izvorât din Raţiunea supremă, absolută, care este Iisus Hristos.

Ori de câte ori noi ne rugăm, devenim oameni de lumină, chipurile noastre devin strălucitoare.

În scrierile filocalice, găsim o întâmplare frumoasă – un bătrân cu viaţă înduhovnicită stătea la intrarea în biserică și se uita la chipurile celor care intrau în locaș, era atent la fiecare chip, să vadă cum intră și cum iese. Chipurile unora erau luminoase, frumoase, ale altora erau întunecate, hidoase – nu din punct de vedere fizic, ci spiritual –, desfigurate de păcat. După ce stăteau, în duh de rugăciune, la sfânta slujbă, același om, se uita la aceleași chipuri, și le vedea pe toate – cei care au intrat cu lumină, erau cu o luminozitate și mai intensă pe faţa lor, iar pe chipurile celor care intrau întunecaţi, vedea, în urma rugăciunii, lumină, care venea din starea de grăire cu Dumnezeu.

Părintele Episcop Ignatie a rostit, în încheiere, o rugăciune scrisă de un Părinte filocalic, care a devenit părtaș luminii pe care au văzut-o Apostolii pe Muntele Taborului – Sfântul Grigorie Sinaitul:

„Doamne, învrednicește-ne să umblăm mereu în lumina feţei Tale, să Te vedem astăzi în lumina Schimbării Tale la Faţă. Lumina neapusă a Tatălui, luminează ochii noștri, în fulgerarea dumnezeirii Tale, ca să nu dormim în întuneric, somnul morţii veșnice. Fă să ne răsară lumină de veselie, o lumină de adevăr și cunoaștere. Dumnezeule, luminează sfeșnicul nostru întunecos și mintea noastră nepăsătoare, și luminează pururea întunericul necunoașterii noastre, ca să Te vedem, să Te lăudăm și să Te slăvim. Să se însemneze peste noi lumina care a fulgerat din Faţa Ta în Tabor. Fie ca mintea noastră să se schimbe la faţă, în lumina slavei Tale. Să ne îmbătăm în izvorul iubirii Tale, din care se vor îmbăta în viitor sfinţii. Acoperă-ne cu norul luminos al aripilor Tale. Luminează-ne cu strălucirea energiilor Tale, dar să nu fim apăsaţi de lumină, din pricina nevredniciei noastre. Urcă-ne și pe noi în muntele contemplării. Fulgeră-ne ca un soare. Arată-Te pentru bunătatea Ta. Umple de slavă mintea și cuvântul nostru, adunându-ne la Tine ca pe Moise și pe Ilie. Scânteiază cu scânteierile Tale cele trei puteri ale sufletelor noastre, ca pe cei trei ucenici ai Tăi, care n-au putut suporta să vadă frumuseţea cea de negrăit a dumnezeirii Tale, din pricina materialităţii și pământescului stricăciunii care-i stăpânea”.

Ori de câte ori ne rugăm, chipul nostru devine unul de lumină, strălucitor, suntem oameni schimbaţi, prin rugăciune și, mai cu seamă, când când ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos. După momentul împărtășirii se cântă la strană: „Am văzut lumina (Ta) cea adevărată. Am primit Duhul (Tău) cel ceresc”, adică, „împărtășindu-ne cu Tine, Cel care ești Lumina, noi am primit lumină, devenim oameni de lumină” – și câtă nevoie este de oameni de lumină!