În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a descris fizionomia celui aflat sub posesia demonilor:

«Şi ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte» (Luca 8, 27)

Pasajul evanghelic ne vorbește despre vindecarea unui om care era posedat, aflându-se sub influența celui rău. Nu era un om liber, căci însuși verbul „a poseda” ne dă indiciul că cineva era cel care îl poseda.

Imaginea acestui om care nu era liber ne este descrisă ca fiind una extrem de înfricoșătoare: nu avea îmbrăcăminte pe el, nu mai stătea în casa lui, locuind printre morminte, era legat cu lanțuri și scrâșnea permanent din dinți. Toate aceste detalii, pe care le consemnează Sfântul Evanghelist Luca, nu sunt întâmplătoare, ci, fiecare în parte, ne spune câte ceva, formând tabloul întreg a ceea ce înseamnă să fii sub influența celui rău, a diavolului.

Faptul că nu era îmbrăcat este un indiciu că nu mai avea rușine, nu mai avea sentimentul de vinovăție.

Locuia printre morminte; în vremea respectivă mormintele erau gândite ca niște grote în care se putea adăposti. Mormântul este simbolul întunericului, al lipsei de viață, de vigoare. Viața acestui om, aflat sub influența diavolului, era ghidată de altcineva, nu mai era stăpânul propriei vieți. La modul absolut, Stăpânul vieții noastre este Dumnezeu. El ne-a dăruit viața, noi nu suntem altceva decât administratori, custozi ai acestui mare dar. Demonizatul trăia mai mult în moarte decât în starea de vigoare sufletească.

Ni se spune că era legat cu lanțuri. A fi legat este simbolul privării totale de libertate, nu mai era liber, nu mai avea capacitatea de a se mișca așa cum gândea. Purta povara propriilor lanțuri, a propriei sclavii spirituale. Nu mai avea libertatea interioară.

Toate acestea se repercutau pe chipul lui, care nu mai avea frumusețe spirituală, se transformase într-un chip hidos, care inspira teamă și înfricoșare.

Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, îl vindecă, îl scoate de sub tirania și sclavia celui rău. Imediat ce a fost vindecat, ni se spune că el s-a îmbrăcat, și era întreg la minte, stând la picioarele lui Iisus și cerându-i să îl lase să Îl urmeze, să Îi fie un apostol. Hristos îi dă îndemnul să se ducă la ai săi și să le spună cât bine i-a făcut Dumnezeu, cât de mult l-a ajutat să iasă din sclavia celui rău.

Preasfinția Sa a vorbit despre relevanța, pentru lumea contemporană, a pericopei evanghelice care relatează vindecarea demonizatului,:

Fără a generaliza și a spune lucruri extrem de tăioase și dure, afirm că și printre noi sunt demonizați, oameni stăpâniți de cel rău.

Diavolul are „specialitatea” de a face rău gratuit, fără niciun fel de motivație sau suport.

Răul făcut cuiva nu poate fi motivat de nimic. Oricâte argumente am încerca să confecționăm în mintea noastră, răul nu poate avea motivație, decât tot răul.

Dacă facem rău celui de lângă noi, nu facem altceva decât să scoatem la iveală expresia unui suflet cangrenat, care are în el tumora răutății; nu facem altceva decât să împrăștiem celulele canceroase ale răutății în corpul social, în cercul de prieteni. Devenim, prin răutatea care ne schimonosește, agenți ai răului, purtători ai acestui virus al răutății și îi infectăm pe cei din jur cu răutatea noastră.

Omul rău este aidoma cu cel demonizat din Evanghelie. Nu mai are rușine, adică nu mai are niciun fel de limită în a face răul.

Ce poate să blocheze răul? Binele și bunul simț!

Omul fără de rușine, care face răul gratuit și permanent – așa cum face diavolul -, nu mai are conștiința faptului că, prin calomnie, bârfă și invidie, poate să îl ucidă sufletește pe cel de lângă el. Astfel, omul rău devine un agent al morții spirituale.

Omul rău nu este liber, ci este chinuit de propria sa fire. Este sclavul unei firi pe care el a degradat-o, chiar dacă Dumnezeu i-a dăruit-o curată. Domnul ne-a creat, pe toți buni, frumoși, cu disponibilitatea de a împărtăși lumina, de a dărui dragoste celor din jur. Când pătrunde răul, devenim slugile celui rău. Din păcate, mulți oameni sunt sclavii propriei răutăți din sufletul lor - de care nu sunt conștienți.

Este nevoie să stăm în preajma lui Dumnezeu – Binele absolut, pentru a ne vindeca chiar și de micile răutăți pe care le avem.

Este greu să fim permanent oameni buni, când celălalt este rău cu noi; este greu să dăruim lumină, când celălalt vine cu puterea paralizantă a beznei răutății. Hristos ne poate ajuta și ne poate da, fiecăruia dintre noi, putere.

Părintele Episcop Ignatie a amintit și de un alt „ingredient” al fizionomiei omului rău, care se aseamănă, prin comportament, cu demonii:

Părintele Dumitru Stăniloae ne descrie demonii în felul următor: „demonii sunt creatori de confuzii, prin construcții ireale și dezordonate, mincinoase; sunt ispititorii noștri prin lumea fantasmagorică, a unor chipuri făcute repulsive sau atractive, în mod exagerat, sau unor abstracții înșelătoare. Demonii încearcă să ne scoată din starea de trezvie, amăgindu-ne cu imagini atrăgătoare, cu visuri și cu speranțe fără acoperire, antrenându-ne în acțiuni nebunești”.

Omul stăpânit de rău cultivă și seamănă confuzie multă, minciună și foarte multă denigrare. Putem regăsi fizionomia demonizatului din Evanghelie și printre noi: oameni care și-au făcut o profesie din a face rău, din a calomnia și a murdări identitatea unui om.

Este foarte greu să ne mai putem apăra atunci când vedem că ne este murdărită identitatea. Având aplecare înspre păcat, omul nu mai depune minimul efort de a verifica veridicitatea unei minciuni aruncate în spațiul public despre cineva. Există, mai degrabă, tendința de a crede minciuna și batjocura la adresa unei persoane, decât să fie făcut un minim de efort de a verifica.

Ar trebui să ne punem întrebarea: „Oare așa o fi? Nu cumva, în spatele a ceea ce ni se livrează ca fiind adevărat, este și ceva confecționat pentru a-l elimina pe acel om, care devine incomod pentru trendul ideologic al lumii de astăzi, pentru că gândește cu mintea lui?”

Din păcate, ne punem astfel de întrebări tot mai rar, pentru că ne-am obișnuit să ne hrănim cu minciuni, cu calomnii, care desfigurează identitatea unui om. Hristos ne poate ajuta să avem discernământ, capacitatea de a „separa apele”, de a vedea unde este adevărul și minciuna – care „înghite” adevărul.

Diavolul a avut puterea să Îl simtă pe Dumnezeu și să Îl recunoască, atunci când demonizatul L-a întâmpinat pe Hristos. Noi, de multe ori, nu mai avem conștiința a ceea ce este Dumnezeu pentru noi.

Să ne ajute Domnul să fim oameni buni, să ne activăm bunul simț - care este adevărata stavilă în fața tăvălugului răutății care se rostogolește în sufletul nostru.

Să ne ferim de a calomnia, de a jigni și de a colporta bârfe, care nu fac altceva decât să murdărească imaginea unui om. Cu cât noi ne batem joc mai mult de un om care nu este vinovat, cu atât vine scadența. Aceasta vine tocmai când nu ne așteptăm și suntem pe culmea propriei aroganțe, și ne va prăvăli. Nu Dumnezeu pedepsește, ci propria aroganță și mândrie ne aruncă de pământ, încât simțim că ne zdrobim. Atunci ne punem întrebări și începem să conștientizăm ceea ce am neglijat.