Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele George Bliorțu, protopop misionar de Scoția, părintele paroh Andrei Dosoftei, și părintele arhidiacon Paul Loghin.

Credincioșii români, lituanieni, unguri, bulgari, ucranieni și italieni s-au unit în rugăciune, cu prilejul celui de-al doilea hram al lăcașului de cult, participând la Sfânta Liturghie, oficiată în limbile română și engleză. Cei prezenți au putut rosti, la momentul cuvenit, pe rând, rugăciunea Tatăl nostru, în limba maternă.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a afirmat că prin Cruce trebuie să înțelegem dragostea Domnului Hristos față de noi:

Duminica a treia din Postul Mare este dedicată cinstirii sfintei și de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului Hristos. 

În mentalul colectiv, atunci când folosim sintagma „a-ţi purta crucea”, înţelegem cu precădere a avea capacitatea și puterea de a-ţi asuma suferinţa. De aceea și spunem, în anumite contexte de încercare, în situaţii limită din viaţa noastră, „aceasta este crucea mea”.

Aș îndrăzni să spun că o asemenea raportare faţă de cruce este una reducţionistă sau unilaterală. Noi, creștinii, înţelegem prin Cruce mai ales dragostea lui Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, faţă de noi. Prin răstignirea Sa pe Cruce, Hristos a schimbat semnificaţia acesteia – dintr-o unealtă de batjocură și de pedeapsă, crucea a devenit Altarul pe care El ne-a descoperit cum ne iubește.

Peste tot, în Sfintele Evanghelii – dacă avem această aplecare și sensibilitate, de a le citi –, vom simţi duhul dragostei lui Dumnezeu. Însă, la modul deplin, vedem această dragoste a lui Dumnezeu atunci când El S-a răstignit pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Iubirea are drept conţinut jertfa. Nu vom putea dovedi cuiva că îl iubim, dacă nu avem disponibilitatea de a ne jertfi pentru acesta. Când spunem că iubim pe cineva, și nu manifestăm nici măcar un licăr de jertfă, dragostea noastră este una mincinoasă, pur teoretică, golită de orice fel de conţinut.

Prin răstignirea Sa pe Cruce, Hristos ne-a încredinţat, cu adevărat, că El ne iubește cum nimeni, niciodată, nu ne-a iubit, și nu ne va mai iubi vreodată. Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, pe Cruce, ne-a iubit, mai ales atunci când noi nu am meritat acest lucru. 

La picioarele Crucii erau câteva femei mironosiţe și Sfântul Ioan Evanghelistul. În rest, toţi cei care au fost prezenţi acolo, pe dealul Golgota, s-au năpustit cu ură, cu răutate, cu calomnie, dispreţ și batjocură asupra lui Hristos.

Omenește vorbind, conform logicii noastre, Hristos ar fi putut să spună – ceea ce nu a spus, pentru că nu avea cum să spună  – că cei care erau la picioarele Crucii nu merită să fie iubiţi, pentru că s-au dovedit a fi ingraţi, insensibili la jertfă și la modul cum El i-a iubit.

Omenește vorbind, noi am fi reacţionat în felul acesta, și am fi spus celui care ne scuipă, ne calomniază, ne batjocorește sau ne dispreţuiește, că nu merită să fie iubit, și l-am fi abandonat, sau poate ne-am fi luat porţia de răzbunare faţă de cel care s-ar fi comportat în felul acesta.

Dumnezeu-Omul, în dragostea Sa desăvârșită, ne iubește cel mai minunat pe Cruce, când noi nu meritam acest lucru. Aceasta este Crucea lui Hristos – dragostea Lui faţă de noi, o dragoste care ne iubește când noi nu am fi meritat lucrul acesta. Așa ne iubește Dumnezeu, chiar dacă noi nu merităm acest lucru.

Preasfinția Sa a arătat că a asuma, în viața de zi cu zi, dragostea manifestată de Hristos față de noi, nu este o utopie:

Probabil veţi spune că găsim greu o asemenea dragoste în lumea noastră, întrupată în sufletul unui om. Eu vreau să vă dezamăgesc și să vă spun că nu aveţi dreptate, pentru că această dragoste a lui Dumnezeu, Care ne iubește chiar și atunci când noi nu merităm lucrul acesta, o regăsim în dragostea mamelor. 

Mamele îi iubesc, pe copiii lor, ca Dumnezeu. Oricât de mult ar rătăci un copil, oricât de neascultător ar fi sau oricât s-ar complace în patimi care provoacă multă durere, o mamă niciodată nu-l abandonează pe acest copil, nu renunţă la el – se roagă pentru el și are aceeași dragoste, indiferent în câtă decadenţă morală s-ar afla unul din copiii ei. Dacă renunţă la dragoste, nu mai este mamă, este orice altceva. Dacă rămâne neclintită în dragoste, chiar și atunci când copiii nu o ascultă, este o mamă autentică. 

Așa ne iubește și Dumnezeu pe noi. În relaţia noastră cu Dumnezeu nu există nimic mercantil sau condiţional. Noi, oamenii, am transferat o asemenea mentalitate, a iubirii lui Dumnezeu, ca fiind cea care așteaptă ca și noi să-L iubim pe El, ca după aceea și El să ne iubească pe noi. O asemenea mentalitate este falsă.

Dumnezeu ne iubește chiar și atunci când noi ne revoltăm împotriva Lui, când decidem să-I întoarcem spatele, când decidem să-L batjocorim, să-L ironizăm, când decidem să luptăm împotriva existenţei Lui și să dovedim că El nu există – El și atunci ne iubește.

Pe Cruce, când Hristos a rostit acest cuvânt – «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?» – era, de fapt, strigătul umanităţii care s-a îndepărtat de Dumnezeu, o umanitate care s-a comportat ca și cum Dumnezeu nu ar exista. 

Este impropriu să spunem că Iisus Hristos, Dumnezeu desăvârșit, era părăsit de Dumnezeu. Nu avea cum, pentru că El Însuși este Dumnezeu. Strigătul acesta al Lui de pe Cruce era, de fapt, strigătul unei umanităţi atee, care a decis să se raporteze ca și cum Dumnezeu nu există, sau o umanitate care, în imaturitatea ei, credea că Îl poate ucide pe Dumnezeu. S-a înșelat, pentru că Dumnezeu nu poate fi omorât, fiind Însăși Viaţa. Nu ai cum să omori Viaţa, este ilogic. Viaţa nu poate fi omorâtă, cu atât mai mult Însăși Viaţa fiinţială, Cel în care nu este nici măcar o umbră de moarte.

De aceea, cinstirea Sfintei Cruci nu este numai despre o suferinţă resemnată. Noi așa spunem – când vine o încercare asupra vieţii, și ne depășește pe noi, ca oameni, spunem resemnaţi: „E crucea mea”.

În momentul în care suferinţa este îmbrăţișată, asumată – deși este foarte greu –, aceasta nu mai are aceeași forţă zdrobitoare faţă de noi. Acest lucru îl spun și psihologii – când omul este într-o stare de anxietate, de frică, el trebuie să îmbrăţișeze acea frică, să o asume, pentru că numai așa o poate depăși. Dacă se împotrivește și o respinge, frica se instalează și mai mult în sufletul său, iar gândurile negative vor veni cu și mai multă impetuozitate în mintea lui.

Dacă ne asumăm starea de frică și gândurile negative, deja am depășit frica. La fel și suferinţa – odată depășită, devine un mare pedagog pentru noi.

Când suntem cei mai profunzi? Când avem capacitatea de a vedea ceea ce este, cu adevărat, esenţial în viaţa noastră? În suferinţă. Nu pentru că am dori suferinţa – nicidecum. Dar aceasta vine, și, dacă o vom asuma, suferinţa devine pedagogie și iubire în viaţa noastră, și ne vom îndrăgosti de ea.

Câtă iubire este în om, atâta capacitate de suferinţă va fi în el.

Când iubim foarte mult un om, iar acea persoană trece prin momente foarte delicate, noi suferim foarte mult, iar suferinţa noastră este direct proporţională cu iubirea pe care o avem faţă de acea persoană. Dacă nu iubim, devenim indiferenţi și nu suferim pentru cel de lângă noi, care se află într-un moment foarte complicat al vieţii sale.

Hristos, pe Cruce, ne-a iubit, pentru că a și suferit foarte mult pentru noi, și a suferit pentru noi, pentru că ne-a iubit cum nimeni niciodată nu ne-a iubit și nici nu ne va mai iubi.

Ori de câte ori ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, să avem conștiinţa că noi, de fapt, mărturisim dragostea lui Dumnezeu faţă de noi – dragoste de care să ne învrednicească pe fiecare dintre noi!

Comunitatea credincioșilor ce formează Parohia „Sfintii Parinti Ioachim si Ana si Sfanta Cruce", Aberdeen, filia Dundee, se pot bucura, încă din luna decembrie a anului 2020, de o biserică proprie,  cladirea sfântului locaș fiind proprietatea parohiei.