În omilia rostită cu acest prilej, Preasfinția Sa, pornind de la o afirmație a Sfântului Apostol Pavel, a vorbit despre faptul că judecarea și calomnierea vehementă a semenului devoalează aceleași patimi și nereguli în propriul suflet:

«Pentru aceea, oricine ai fi, o, omule, care judeci, ești fără cuvânt de răspuns, căci, în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuți te osândești, căci aceleași lucruri faci și tu care judeci» (Romani 2, 1)

În acest pasaj ni se vorbește despre neputințele firii umane. Una dintre acestea, poate cea mai răspândită, este lejeritatea cu care judecăm. Ne pronunțăm, etichetăm, fără să avem o privire de ansamblu asupra unei fapte reprobabile săvârșite de către semenul nostru.

Sfântul Apostol Pavel face o corespondență între faptul de a judeca și vinovăția păcatului săvârșit (care stă îndărătul acestei judecăți). Cu alte cuvinte, Sfântul Apostol Pavel ne spune că, ori de câte ori judecăm pe cineva pentru un anumit lucru, oricâtă siguranță am avea, de fapt, ceea ce vedem reprobabil și etichetăm, se află și în sufletul nostru. Suntem vinovați și noi de același păcat pe care îl judecăm ca fiind prezent în viața semenului nostru.

Acest cuvânt al Sfântului Apostol Pavel este unul inspirat și este exprimat cu o maximă certitudine, care reiese din expresia pe care el o folosește: „O, omule, oricine ai fi tu – indiferent de statutul tău social sau de poziția pe care o deții –, în momentul în care te-ai angajat în a judeca pe cineva pentru faptele sale reprobabile, de fapt tu trădezi, fără să realizezi, că și tu te scalzi exact în același păcat față de care ești extrem de necruțător”.

În concepția biblică, a judeca pe cineva implică ideea de a nu-i mai da niciun fel de șansă pentru a se reabilita din punct de vedere moral. Atunci când judecăm, este ca și cum l-am închide pe acel om într-o temniță, crezând că nu va putea să se smulgă din temnița păcatului pe care îl săvârșește sau de care ni se pare nouă că ar fi vinovat.

În cele mai multe cazuri, când judecăm, sunt atâtea necunoscute la care nu avem acces. Cu toate acestea, atunci când emitem o judecată, când etichetăm pe cineva, calomniindu-l, o spunem cu siguranță, ca și cum am deține toate datele problemei.

Cu cât suntem mai siguri, judecând pe cineva, cu atât este un indiciu – conform textului Sfântului Apostol Pavel – că, de fapt, păcatul pe care îl vedem în cel de lângă noi se sălășluiește în sufletul nostru.

De altfel, noi vedem în semenii noștri ceea ce se află deja în universul nostru lăuntric. Niciodată, un om curat, bun sau cinstit nu va avea tendința de a vedea în cei de lângă el răutate, lipsă de bunătate sau corupție.

Acest lucru nu înseamnă, în niciun fel, lipsă de atitudine față de situațiile reprobabile, care merită cu adevărat să fie amendate.

În Pateric este un cuvânt foarte frumos, care spune că noi trebuie să condamnăm păcatul, iar nu pe păcătos. Când judecăm pe cineva, accentul se mută dinspre fapta reprobabilă și păcatul pe care l-a săvârșit, înspre acea persoană; ne interesează, poate, prea puțin acel păcat, cât persoana care săvârșește acest păcat. Grija noastră este de a macula omul, folosindu-ne de neputința pe care o are.

În spiritualitatea filocalică, trebuie condamnat păcatul, iar pentru om trebuie să ne rugăm și să manifestăm compasiune (milă), în sensul cel mai autentic și mai frumos al cuvântului.

A avea milă de cineva nu înseamnă o atitudine de superioritate și de dispreț, ci să ne gândim că acela este victima propriilor neputințe, a firii sale sau a păcatelor care s-au înrădăcinat atât de puternic în el. Atitudinea duhovnicească este cea de rugăciune și de condamnare a păcatului.

Când accentul cade pe persoana în sine, atunci este un indiciu clar – după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel – că și în noi este păcatul pe care îl depistăm în semenul nostru. De fapt, nu condamnăm păcatul în sine, cât am vrea, pur și simplu, să îi murdărim identitatea semenului nostru.

Ierarhul Hușilor a afirmat că prin judecarea aproapelui noi uzurpăm o calitate pe care doar Domnul Hristos o are:

În Pateric ni se spune că, ori de câte ori judecăm, noi devenim niște antihriști. Sensul cuvântului este cel din limba greacă. În limba română, prefixul „anti-” înseamnă împotrivă, însă în limba greacă acest prefix înseamnă a te pune în locul cuiva.

Ori de câte ori judecăm, noi ne punem în locul lui Hristos. În Evanghelie ni se spune că Tatăl I-a dat Fiului dregătoria de a judeca, ca Cel care S-a întrupat, ca Cel care Și-a asumat firea omenească, în toată deplinătatea ei, exceptând păcatul, ca Cel care cunoaște în mod desăvârșit omul. Noi vom fi judecați de Hristos, Dumnezeu-Omul.

Când etichetăm (judecăm), noi devenim niște antihriști, adică Îl detronăm pe Hristos. Este mai mult decât faptul de a fi împotriva lui Hristos – Îi „furăm” dregătoria pe care a primit-o de la Tatăl ceresc.

Însuși Domnul ne spune, în Predica de pe munte: «Nu judecați, ca să nu fiți judecați», adică: „Nu vă năpustiți asupra omului, când are o neputință” sau, într-o exprimare mai plastică, a părintelui Arsenie Papacioc (pe care o folosea adesea): „Dacă îl vezi pe om că este ud până la gât, nu-i mai băga și capul în apă”, adică: „Nu-l afunda atât de mult. Roagă-te pentru el”.

Sigur că nouă ne este greu, când vedem pe cineva care manifestă obrăznicie, lipsă de respect și aroganță, să-l tratăm cu bunăvoință, răbdare și rugăciune. Firea noastră, afectată de păcat, suportă greu un asemenea comportament.

Dacă am fi sfinți, am reuși să luăm ocara, batjocura, cuvântul nedrept sau calomnia ca pe niște mărgăritare, așa cum Hristos, pe Cruce, a primit totul, fără să riposteze, fără să Se apere în vreun fel față de cei care Îl batjocoreau, Îl disprețuiau și Îl umileau pe Cel care este Dragostea și Bunătatea desăvârșită.

Nu am ajuns la asemenea măsuri, dar să reușim măcar să răbdăm. Sigur, unde este cazul, e nevoie și de a lua atitudine, așa cum a făcut Domnul Hristos, Care e modelul nostru.

Însă, dacă ne vom uita în Evanghelii, Hristos S-a mâniat o singură dată, pe cei care au transformat templul într-o casă de neguțătorie. Aceasta a fost forma de mânie dumnezeiască a lui Hristos, față de cei care nu cinsteau cum se cuvine casa Domnului. Alungarea negustorilor din templu, prin atitudinea pe care a avut-o Hristos, este unică.

Părintele Episcop Ignatie a subliniat că Domnul răsplătește blândețea și răbdarea manifestate de cei care se feresc să judece sau să condamne pe semeni:

Hristos a avut momente de asprime și față de cărturari și farisei, pe care i-a devoalat exact în ceea ce erau ei din punct de vedere spiritual, chiar dacă nu recunoșteau acest lucru. Pentru că erau îndărătnici, aroganți și obraznici, cărturarii și fariseii erau numiți: „morminte văruite”, „pui de năpârcă”.

Însă acestea sunt excepții, nu reguli. Domnul Însuși ne spune: «Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima». De aceea, într-una din cărțile Vechiului Testament, se spune: „să te ferești de mânia celui blând”.

La noi, procentul este invers, mai mult ne mâniem și ne năpustim asupra omului, sau urzim calomnii, tocmai pentru a denigra, din invidie și răutate. Prea puține sunt momentele în care răbdăm și manifestăm blândețe față de cei din jurul nostru, chiar cu riscul de a crede, în sinea noastră, că celălalt profită.

Însă Dumnezeu are grijă, și, chiar dacă noi ne considerăm, într-un fel, „perdanți”, în fața Domnului câștigăm foarte mult har. Celălalt se amăgește, crezând că ne manipulează, însă noi câștigăm foarte mult har în sufletul nostru, răbdând ocara, obida și batjocura la care suntem supuși.

Avva Pimen ne spune că, ori de câte ori nu dăm în vileag greșeala (păcatul) aproapelui nostru, același lucru îl va face Dumnezeu și cu noi. Ori de câte ori îl dăm în vileag, din răutate, din invidie și pentru a murdări identitatea cuiva, și Dumnezeu, la un moment dat, va da în vileag neputințele noastre și păcatele pe care le avem.

Când vine această dare în vileag, este greu să o suportăm, ne va zdrobi. Pe cât de sus ne-am cocoțat într-un loc pe care nu-l merităm, cu atât, când vine momentul de smerire, acesta va fi extrem de greu de dus, îl vom resimți cu toată puterea, ca un efect de bumerang care se întoarce împotriva noastră.

Ori de câte ori nedreptățim pe cineva, cu bună știință, lucrurile nu rămân fără efecte.

Vine scadența în viața noastră și plătim pentru orice, mai ales când nedreptățim pe cineva, când ne năpustim asupra unui om, despre care știm, în conștiința noastră, că nu este vinovat, că nu este responsabil de păcatele și etichetele pe care noi i le-am pus, tocmai pentru a-l decredibiliza. Cu toții vom plăti la un moment dat.

Să ne ajute Domnul să avem multă dragoste, milă și îngăduință. Dacă vom avea în minte cuvântul din Pateric – „ori de câte ori judecăm devenim niște antihriști” – poate am mai diminua din această îndeletnicire (aproape națională) de a judeca cu foarte multă ușurință pe cei din jurul nostru, fără să avem răbdarea de a ne apleca asupra lor, să vedem ce este în inima lor, de ce se comportă într-un anumit fel.

După Sfânta Liturghie, preoții Protopopiatului Huși s-au întrunit în prima conferință semestrială din acest an.