În Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, 1 martie 2020, Preasfinţitul Părinte Ignatie, Episcopul Huşilor, a săvârşit Sfânta Liturghie la Mănăstirea Rafaila, Protopopiatul Vaslui.

Din soborul slujitorilor au făcut parte şi părintele exarh Zaharia Curteanu, părintele protopop Adrian Chirvasă şi părintele stareţ Vichentie Lupu.

În cuvântul de învăţătură rostit, Părintele Episcop Ignatie a explicat de ce duminica ce precede Postul Mare aminteşte de căderea în păcat şi de izgonirea lui Adam din Rai:

„Duminica de astăzi poartă denumirea «Duminica Izgonirii lui Adam din Rai». De ce Părinţii Bisericii au găsit de cuviinţă ca la începutul Postului Mare să aşeze această duminică în care noi să ne aducem aminte de exilul, de izgonirea lui Adam, din pricina păcatului său, din Rai?

Au rânduit această duminică pentru a ne aduce aminte că ori de câte ori păcătuim nu facem altceva decât să ne autoexilăm din raiul lui Dumnezeu.

Păcatul ne plasează în afara ambianţei de iubire a lui Dumnezeu.

Tragedia păcatului adamic a constat în faptul că a avut drept consecinţă, pentru întreaga umanitate, faptul de a nu mai fi atât de familiar cu Dumnezeu, de a nu ne mai putea bucura de intimitatea cu El.

Cartea Facerii ne spune că Adam vorbea cu Dumnezeu, Îl vedea pe Dumnezeu, se bucura de simţirea intimităţii lui Dumnezeu. Adam ducea o viaţă plină de curăţenie spirituală, o viaţă îngerească.

Odată cu căderea în păcat, cu neascultarea de porunca lui Dumnezeu, Adam a atras după sine depărtarea de El.

Dumnezeu nu mai era o realitate interioară, profundă a fiinţei sale, ci o realitate pe care trebuia să se străduiască să o câştige, să vină înapoi în inima sa.

Părinţii Bisericii au rânduit această duminică pentru ca să înţelegem că postul nu este altceva decât o recâştigare a acestei stări de interioritate, de profundă familiaritate cu Dumnezeu.

Prin post nu facem altceva decât să ni-L aducem pe Dumnezeu în viaţa noastră şi întreaga noastră fiinţă să devină un rai”.

Preasfinţia Sa a explicat ce a presupus izgonirea din Eden, starea de exil provocată de căderea în păcat:

„Dacă păcatul neascultării, al lăcomiei pântecelui a atras după sine izgonirea din Eden, izgonirea din intimitatea vederii şi cunoaşterii lui Dumnezeu, postul ni-L aduce şi Îl aşează pe Dumnezeu în inima noastră, în viaţa noastră.

Păcătuind, nu facem altceva decât să trăim condiţia de exilaţi.

Exilul este o formă obligatorie pe care şi-o asumă cineva fie din raţiuni de prigoană fie din raţiuni politice. Decide să părăsească ţara în care trăieşte, locul în care se simte familiar.

A fi în exil înseamnă a fi dezrădăcinat, înseamnă a fi rupt din cele ale casei tale.

A lua calea exilului este echivalent cu a fi izgonit din sânul familiei tale.

Când unul dintre copii este alungat din familie, dezmoştenit, renegat, nu îi mai este recunoscut statutul de fiu.

Este cumplit ce se întâmplă în sufletul aceluia în momentul în care este izgonit. Este dezrădăcinat dintr-o lume în care a crescut, care îi aparţine şi care îi este atât de intimă. Parcă i se cere să fugă de sine însuşi.

Ne închipuim că Adam a trăit exact aceeaşi dramă. A fost nevoit să plece din pricina păcatului său. Păcatul său este cel care l-a izgonit.

Dumnezeu a fost martorul unei consecinţe.

Dacă Adam şi-ar fi cerut iertare şi nu s-ar fi scuzat atât de imatur, încât să îi reproşeze lui Dumnezeu spunând că a păcătuit din cauza femeii pe care El i-a dat-o, nu ar fi fost izgonit”.

Ierarhul Huşilor a arătat că fiecare om, prin propriile păcate şi prin neasumarea lor, se regăseşte în starea lui Adam de după cădere:

„Adam nu a putut să îşi asume păcatul şi lipsa de curaj duhovnicesc şi nu a putut să îşi ceară iertare. De aceea, această neputinţă de a-şi cere iertare a atras, din oficiu, izgonirea din intimitatea lui Dumnezeu.

Când păcătuim, ne comportăm ca şi Adam. Încercăm să ascundem păcatele noastre şi să fugim de Dumnezeu.

 După ce a păcătuit, Adam s-a ascuns de Dumnezeu. S-a autoiluzionat crezând că poate să se ascundă de Dumnezeu. Noi aşa credem, că Îl putem minţi pe Dumnezeu, ascunzându-ne de El când păcătuim. Niciodată nu ne putem ascunde de Dumnezeu. Păcatul ne învaţă să credem că putem să ne ascundem de El.

Dumnezeu îl caută pe Adam şi-l întreabă unde este. Adam răspunde că s-a ascuns pentru că i-a fost ruşine.

Aşa procedăm şi noi, ori de câte ori păcătuim, nu ne asumăm păcatul, ne este ruşine şi vrem să fugim din faţa lui Dumnezeu, asumându-ne singuri condiţia de a trăi exilaţi.

După ce Adam a fost nevoit să plece din Eden, a plâns cu amar.

Şi noi, după ce pierdem pe cineva, ne dăm seama de importanţa a ceea am pierdut, fie că este vorba de cineva drag sufletului nostru, fie că este vorba de un obiect.

Cu cât iubim mai mult pe cineva sau un obiect, cu atât durerea noastră şi starea noastră interioară este mai profundă, mai răvăşitoare. Vorbim cu el, chiar dacă nu mai este în această lume.

Aşa a procedat şi Adam. Vorbea cu raiul pe care l-a pierdut, îl personifica.

Adam simţea că trăieşte singur, dezrădăcinat, ca o fiinţă suspendată, nu atât după frumuseţile văzute ale raiului, cât după iubirea lui Dumnezeu pe care a pierdut-o şi de care se bucura”.

Totodată, Preasfinţia Sa a subliniat realitatea că măsura iertării pe care o primim de la Dumnezeu este iertarea pe care noi înşine o oferim celor din jur:

„Ori de câte ori decidem să nu iubim, nu facem altceva decât să ne autoexilăm din raiul lui Dumnezeu.

Când omul urăşte, când invidiază, el decide să aducă iadul în sufletul său. De aceea Adam a trăit drama izgonirii.

Putem să câştigăm raiul lui Dumnezeu în viaţa noastră postind şi iertând pe cei din jur.

Măsura iertării nu este iertarea pe care Dumnezeu ne-o dă nouă, oamenilor, ci cea pe care noi o dăruim semenilor. În funcţie de cum iertăm noi pe semenii noştri, aşa ne va ierta Dumnezeu.

În limba greacă, termenul «greşeli», este mult mai profund: «poticnelile şi căderile semenilor».

În funcţie de cât avem capacitatea de a dărui iertare, atât ne va ierta şi pe noi Dumnezeu.

Trebuie să ne aducem aminte permanent că păcatul ne menţine în starea de exilaţi. Postul înseamnă renunţarea la păcat, căutarea iubirii lui Dumnezeu şi reaşezarea în raiul Lui.

Dacă reuşim să ne asumăm această stare, ne vom bucura şi de înviere, de lumina Învierii lui Hristos.

În Biserica primară, creştinii ştiau mai bine ce înseamnă această duminică. Cei care aveau păcate foarte mari, pe tot parcursul Postului nu aveau voie să intre în biserică. Stăteau la intrare, pentru că biserica este raiul lui Dumnezeu.

Când venim la Liturghie, suntem în rai. Îl vedem pe Dumnezeu, Îl simţim pe Dumnezeu, Îl auzim pe Dumnezeu, ne împărtăşim de Dumnezeu.

După pocăinţă, postire şi smerenie foarte multă, primii creştini puteau să intre în biserică, în ajunul sărbătorii Învierii.

Noi nu ne mai gândim că acea cădere a lui Adam o putem multiplica prin căderile noastre”.

La final, Părintele Episcop Ignatie a citat un fragment din scrierile Sfântului Siluan Atonitul care descrie, inspirat de Dumnezeu, ce a însemnat pentru Adam izgonirea din rai:

«Tânjea Adam pe pământ şi amarnic se tânguia, şi pământul nu-i mai era drag. El se stingea după Dumnezeu şi zicea: Tânjeşte sufletul meu după Domnul şi cu lacrimi Îl caut. Cum să nu-L caut? Când eram cu El, sufletul meu era vesel şi liniştit, şi vrăjmaşul nu ajungea la mine; dar acum un duh rău a pus stăpânire pe mine, şi el îmi clatină şi îmi chinuie sufletul, de aceea sufletul meu tânjeşte după Domnul până la moarte; râvneşte duhul meu se către  Dumnezeu şi nimic pe pământ nu mă poate veseli, de nimic nu vrea sufletul meu să se mângâie, ci doreşte din nou să-L vadă pe El şi să se îndestuleze de Dumnezeu. Nu pot să-L uit nicio clipă  ci se stinge  sufletul meu după El, şi de multă durere cu suspine plâng: Miluieşte-mă, Dumnezeule, pe mine zidirea ta cea căzută!

Aşa se tânguia Adam şi lacrimile îi curgeau pe faţă, pe piept şi pe pământ, şi întreaga pustie îi auzea suspinele; fiarele şi păsările tăceau întristate, iar Adam se tânguia, căci pentru păcatul său toţi pierduseră pacea şi iubirea.

Mare era durerea lui Adam fiind izgonit din rai, dar când a văzut pe fiul său, Abel, ucis de fratele său, Cain, încă şi mai mare i s-a făcut durerea, şi se chinuia cu sufletul şi se tânguia şi gândea: „din mine vor izvorî noroade şi toate vor suferi şi vor vieţui în vrăjmăşie şi se vor ucide unul pe altul”. Şi această durere lui era adâncă precum marea, şi o poate înţelege numai cel al cărui suflet a cunoscut pe Domnul şi ştie cât de mult ne iubeşte pe noi.

Şi eu am pierdut harul şi împreună cu Adam strig: Milostiv fii mie, Doamne! Dăruieşte-mi duhul smereniei şi al iubirii. O, iubirea Domnului! Cine te-a cunoscut te va căuta neostoit, zi de zi şi noapte de noapte, şi va striga: Tânjesc după Tine, Doamne, şi cu lacrimi Te caut. Cum nu te voi căuta? Tu mi-ai dat a te cunoaşte în Duhul Sfânt, şi această cunoaştere a lui Dumnezeu atrage sufletul cu lacrimi a te căuta.»

Adam prin căderea sa, a pierdut iubirea şi pacea.

Ori de câte ori păcătuim, pierdem pacea sufletului şi iubirea dintre oameni.

Cât de uşor ne rănim unul pe celălalt şi ne aruncăm vorbe otrăvitoare, toxice! Nu ne dăm seama că ori de câte ori păcătuim decidem să ne auto-izgonim din raiul păcii şi al iubirii lui Dumnezeu”.

După Sfânta Liturghie, Părintele Episcop Ignatie a săvârşit slujba Parastasului pentru vrednicul de pomenire Episcopul Grigorie Leu, la 71 de ani de la trecerea sa la cele veşnice.

Potrivit documentelor vremii, prima mănăstire vizitată de Episcopul Grigorie Leu, după întronizarea sa la Huşi, a fost Mănăstirea Rafaila.

Iată ce spunea Preasfinţia Sa, la 23 septembrie 1940, cu prilejul poposirii în mijlocul obştii monahale de aici: „De câte ori intru într-un locaș mănăstiresc, mă duc cu gândul la trecutul nostru, de la care au rămas urme mărețe, ca această biserică. Atunci se găseau în mănăstire mângâieri sufletești și salvări trupești. Și pentru ridicarea și întreținerea lor, credincioșii făceau, cu multă bucurie și cu dragoste nespusă, jertfe grele. Din aceasta au izvorât marile izbânzi ale înaintașilor noștri, și spre aceasta trebuie să ne îndreptăm și noi astăzi, pentru a avea aceleași frumoase rezultate” (Cronica Huşilor, nr. 10-11, anul 1940, p. 23).

Ultimele articole