În după-amiaza zilei de miercuri, 1 aprilie 2020, Preasfințitul Părinte Episcop Ignatie a oficiat, la Catedrala Episcopală din Huși, Denia Canonului cel Mare. Slujba a fost transmisă în direct pe pagina de facebook a Episcopiei Hușilor:   https://www.facebook.com/episcopiahusilor.ro/

În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a explicat mesajul central pe care îl transmite Sfântul Andrei Criteanul prin textul Canonului cel Mare:

„În miercurea din săptămâna a V-a din Post se săvârșește Canonul cel Mare a Sfântului Andrei Criteanul, o slujbă minunată care ne îmboldește la pocăință profundă.

În 300 de strofe, intercalate de refrenul «Miluiește-mă Dumnezeule, miluiește-mă» – cântecul oricărui suflet care vrea să se pocăiască, Canonul ne pune în fața conștiinței personaje din Vechiul Testament și Noul Testament. Atât pe cele decadente, cât și pe cele pline de har, care au recâștigat, prin pocăință, statutul de fii ai lui Dumnezeu.

Se numește mare nu atât pentru extensia lui, cât pentru profunzimea mesajului.

Întreaga țesătură internă a acestui canon este un dialog profund al sufletului cu sine însuși despre condiția în care a ajuns în urma săvârșirii păcatului .

Unul din teologii Bisericii din Grecia, Panayotis Nellas, care s-a oprit asupra dimensiunii teologice a acestui Canon, ne spune că acesta învață sufletul să plângă, să transforme rugăciunea într-o mărturisire și să strige din toată ființa sa după raționalitatea pierdută.

Întregul Canon ne îndeamnă să plângem pentru păcatele noastre, pentru că plânsul face sufletul curat.

Când suntem întristați și avem o durere profundă și ne vine să plângem, ochii noștri devin parcă mai limpezi prin lacrimile care curg din ei, devin mai curați, mai frumoși.

La fel, dacă sufletul nostru plânge și se îndurerează pentru faptul că îl întinăm, lacrimile sunt cele care ne pot reda frumusețea lui.

Când suntem în stare de pocăință, de părere de rău și cu dorința în suflet de a schimba ceva în viața noastră – iar schimbarea să fie radicală, atunci rugăciunile noastre devin ca o mărturisire, ca o spovedanie în fața lui Hristos.

Nu mai sunt un simplu monolog, ci un dialog al adâncului inimii cu Dumnezeu, de la Care cerem iertare de păcate”.

Părintele Episcop Ignatie a afirmat că omul stăpânit de păcate își pierde luciditatea sufletului și nu mai intuiește nici sensul propriei vieți:

„Canonul Sfântului Andrei ne pune în fața unei realități foarte dramatice.

Prin păcat, noi ne pierdem raționalitatea firii.

Dacă ne gândim cât se poate de rapid la orice păcat pe care îl săvârșim, care ne locuiește sufletul, ne dăm seama că starea de păcat ne transformă în oameni iraționali.

Cel mai bine ne dăm seama atunci când ne mâniem. Atunci vorbim fără de noi, iar când ne revenim ne cerem iertare spunând că parcă nu am fost noi.

Orice păcat ne plasează într-o zonă de iraționalitate a firii. Nu ne mai comportăm ca oameni raționali. Păcatul suspendă raționalitatea firii noastre.

Canonul Sfântului Andrei este un strigăt după raționalitatea pe care o pierdem ori de câte ori săvârșim păcatul.

Păcatul ne pune într-o stare de divorț față de Dumnezeu.

Dumnezeu este rațiunea supremă, sensul vieții noastre. Dacă suntem în comuniune cu El, toate lucrurile capătă un sens. Le putem încărca de o anumită semnificație.

Dacă divorțăm de Dumnezeu, viața devine un haos, un dezastru. Devine ca un vârtej, intrăm în el și simțim că amețim, ne pierdem direcția, ne pierdem busola.

Canonul Sfântului Andrei ne conștientizează, ne așează în starea de veghe, de trezvie.

Tot Panayotis Nellas spune că prin păcat, noi, din ființe teologice, adică ființe care vorbeam cu Dumnezeu, ne transformăm în ființe biologice, devenim prizonierii instictelor noastre primare.

Părinții Bisericii ne spun că suspinul pentru păcate este cel mai autentic plâns al inimii. În felul acesta rugăciunea noastră va deveni o mărturisire în fața lui Dumnezeu și un strigăt, o foame după sens, după raționalitate”.

Ultimele articole