Marți, 26 aprilie 2022, în a treia zi de Paști, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a oficiat Sfânta Liturghie la Biserica „Sfântul Ilie” din municipiul Bârlad.

Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele inspector eparhial Dragoș- Ionel Trofin și părintele protopop Vasile Lăiu, parohul bisericii.

În cuvântul de învățătură, Părintele Episcop Ignatie a relatat întâlnirea dintre ucenicii Luca și Cleopa, cu Hristos, pe drumul înspre Emaus, arătând faptul că după împărtășirea cu El, deși Hristos se face nevăzut, prezența Sa a devenit mult mai pregnantă:

«Şi, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor. Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El s-a făcut nevăzut de ei» (Luca 24, 30-31)

Pasajul evanghelic ne vorbește despre o călătorie din Cetatea Ierusalimului înspre satul Emaus. Este una dintre cele mai memorabile și mirabile călătorii consemnate în Noul Testament.

Ucenicii Luca și Cleopa aveau sufletele cernite de durere. Le era încă foarte proaspătă experiența dramatică a Vinerii celei Mari, când oamenii răi au crezut, în nebunia și imaturitatea lor spirituală, că pot să Îl ucidă pe Iisus, Dumnezeu-Omul.

Toți știm ce înseamnă să fii trist. Cu toții am văzut pe cineva cuprins de tristețe. În astfel de momente suntem extrem de interiorizați, răsuciți înspre noi înșine, încât nimic din ce se întâmplă în jurul nostru nu mai este semnificativ. Parcă ne adâncim în tristețea și durerea noastră, iar mintea deapănă un șuvoi de întrebări. Așa s-au comportat și ucenicii Luca și Cleopa.

Lor li se adaugă, la un moment dat, un Străin, care le pune niște întrebări foarte inadecvate pentru contextul respectiv. Ucenicii Îl întreabă pe acest Străin, care a constatat că sunt triști: „Tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele ce s-au întâmplat în el în zilele acestea? Ne întrebi de ce suntem triști, nu ai auzit nimic din cele ce s-au întâmplat în Vinerea Mare?”

În fața unei asemenea abordări, Iisus începe să le tâlcuiască Sfintele Scripturi, care vorbeau despre Hristos, Care va trebui să pătimească, să Se răstignească, ca mai apoi să învieze, răscumpărând oamenii din teroarea păcatului și a morții.

Apropiindu-se de Emaus, cei doi ucenici insistă ca Străinul, despre care nu au avut nici cea mai mică percepție în suflet că ar fi fost Răstignitul din Vinerea Mare, să rămână la masă, să cineze.

Iisus frânge pâinea, o binecuvintează, și le-o dăruiește celor doi. În momentul în care s-au cuminecat cu Hristos, dintr-o dată inima lor a sesizat și a primit încredințarea lăuntrică a faptului că Străinul nu era altcineva decât Hristos. Atunci El S-a făcut nevăzut. Foarte paradoxal! Dacă am fi fost în locul celor doi ucenici, L-am fi rugat insistent pe Hristos să rămână între noi.

De ce Hristos Se face nevăzut imediat ce ucenicii s-au împărtășit cu El?

Taina acestui moment, de o semnificație duhovnicească extraordinară, rezidă în următorul fapt: Când Hristos Se face nevăzut, El devine și mai pregnant, ca prezență, în sufletul nostru. Într-o exprimare matematică, cu cât intensitatea percepției că Dumnezeu este nevăzut este mai mare, cu atât simțirea prezenței Lui în inima noastră este mai covârșitoare.

 Un intelectual creștin al țării noastre a scris o carte cu un titlu foarte semnificativ: „Partea nevăzută decide totul”. Cele care sunt nevăzute, trăirile pe care le avem, ca relaționare spirituală cu cei din jur sau ca raportare față de noi înșine, sunt determinante pentru viața noastră.

Cu cât lucrurile sunt mai tainice și mai profunde în viața noastră, cu atât acestea au o semnificație aparte în ea. Ceea ce nu putem sesiza din punct de vedere senzorial parcă este cel mai esențial și decisiv pentru viața noastră.

 A iubi pe cineva este ceva nevăzut, sunt trăiri care se instalează în sufletul omului. Sunt trăiri pe care doar noi le simțim (nu putem spune cuiva, foarte concret, unde este dragostea, o vedem materializată în faptele bunătății și ale modului în care ne comportăm cu cineva). La fel și bunătatea din sufletul unui om, nu o putem percepe senzorial, doar simțim efectele îmbucurătoare ale acesteia, întrupate în faptele bune.

Ierarhul Hușilor a explicat de ce lucrurile tainice, nevăzute, din sufletul unui om sunt mult mai determinante pentru întreaga sa viață, decât cele materiale:

Evanghelia ne învață că lucrurile nevăzute sunt mult mai importante, mai esențiale, decât cele pe care le vedem în jur. Lucrurile tainice din inima unui om îi determină viața, determină bucuria, lumina și tot ceea ce putem numi mai frumos și autentic.

În cartea „Zorba și Catedrala”, scrisă de istoricul Marius Oprea, o antologie de de povești de viață trăite de români, în perioada comunistă, ni se spune că un profesor a primit vizita, la ore, a unui securist însărcinat să le predea copiilor materialismul dialectic. Acesta a început să le pună tot felul de întrebări prin care să le inducă copiilor că tot ceea ce nu se vede nu există, este o iluzie. Și astăzi sunt destui comuniști deghizați, care au o permanentă problemă atât cu Biserica, cât și cu Dumnezeu și cu valorile care țin de identitatea noastră de creștini și români:

„La ora de intuiţie, într-o şcoală din cartierul bucureştean Balta Albă, venise prin 1949 în inspecţie un «tovarăş», care a ţinut, cu tot dinadinsul, să le explice copiilor cum e cu «intuiţia»: Copii, puteţi atinge banca? O vedeţi? Ea ESTE? Copiii, în cor: ESTE! La care, inspectorul, în apoteoza lui materialist-dialectică, plusează: Dar pe Dumnezeu îl puteţi atinge, îl vedeţi? Copiii, mai şovăitori: N-nuu... Deci, conchide decis inspectorul – DUMNEZEU NU ESTE! La care învăţătorul se simţi dator să intervină: Copii, voi îl vedeţi pe tovarăşul inspector? Toţi copiii: Da... Vine o nouă întrebare: îl puteţi atinge? Răspunsul curge de la sine: Da... Şi concluzia «intuiţiei»: Copii, deci tovarăşul inspector este? ESTE, au răspuns copiii în cor. Inspectorul era pe deplin satisfăcut, aprobând reluarea teoriei sale (...). Dar, copii, revine învăţătorul, puteţi vedea şi pipăi mintea tovarăşului inspector? Copiii răspund, siguri pe ei şi pe dialectica întâmplării, Nuu, în faţa unui tovarăş care încă nu apucase să-şi şteargă de pe faţă zâmbetul materialist, pipăibil şi satisfăcut. Ea este? sfârşeşte învăţătorul. NU ESTE!, răspund copiii, decişi şi fericiţi că, în acea oră, înţeleseseră cum e cu intuiţia”.

Este o poveste reală, profesorul a făcut închisoare, pentru că a îndrăznit, folosind logica aceluia, să spună că tovarășul securist nu are minte.

Evanghelia ne trage un semnal de alarmă, într-o lume în care suntem hipnotizați și acaparați de cele materiale. Le slujim, deși ar trebui să ne raportăm la acestea ca la un dar de la Dumnezeu, nu ca la niște idoli, fără de care nu ne putem concepe viața.

Partea nevăzută este întotdeauna mai esențială și mai importantă decât cele pe care le avem în jur.

Ce este mai important pentru un muribund, care nu mai are decât câteva clipite și pleacă în lumea veșniciei? Se gândește la cele materiale? Nu. Se gândește să nu moară singur, să primească dragoste, se gândește la ceea ce a făcut în viață, la ceea ce a greșit, într-un cuvânt, la cele nevăzute, la toate cele care s-au consumat în sufletul lui, pe câmpul de bătălie al inimii sale.

Nici cei de lângă el nu se gândesc la altceva decât să ofere multă dragoste și atenție. O mângâiere pe fruntea celui muribund înseamnă mai mult decât toată bogăția lumii întregi, pentru că acela nu se simte singur în momentul morții. Cât de mult cântărește o asemenea atitudine! Nu atingerea propriu-zisă valorează, ci faptul că în spatele acelei atingeri este ceva nevăzut, o energie frumoasă pe care celălalt o percepe ca dragoste.

Să fim mult mai atenți la cele nevăzute din viața noastră!

Ultimele articole