Alături de numeroșii creștini, la slujbă a participat și Doamna Nicoleta Loredana Teodorovici, Consulul General al României la Manchester, Marea Britanie. La sărbătoarea hramului comunității românești din Leeds au luat parte și oficialități britanice precum domnul parlamentar Mark James Sewards, și doamna consilier local din Leeds, Kate Haigh.

Din soborul slujitorilor a făcut parte şi părintele Ciprian Nedelcu, parohul comunității româneşti din Leeds.

Vreme de un an și jumătate, de la începutul lui 2014 și până în iunie 2015, Părintele Episcop Ignatie a fost responsabil pentru această comunitate românească, coordonând direct toate activitățile desfășurate aici.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a amintit de credința celor 10 oameni bolnavi de lepră, care, încă înainte de a se vindeca, au ascultat întocmai cuvântul Domnului Hristos:

«Și a căzut cu fața la pământ, la picioarele lui Iisus, mulțumindu-I. Și acela era samarinean. Și răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt?» (Luca 17, 16-17)

Fragmentul evanghelic ne vorbește despre vindecarea pe care a săvârșit-o Domnul Hristos cu zece leproși.

Acești zece leproși s-au apropiat de Iisus cu speranță, cu foarte multă încredere, că El este singurul care poate să-i vindece, să-i despovăreze de această suferință a unei boli care, practic, le măcina trupul și, evident, sufletul. Știm cu toții că atunci când se instalează o suferință în corpul nostru, inevitabil suferă și sufletul, suferă și cele dinlăuntrul nostru, întreaga noastră ființă.

În mod firesc, când constatăm că suntem bolnavi, dorim cu foarte multă fervoare vindecarea. Suntem în stare să căutăm medicii cei mai buni, cei care, în virtutea experienței acumulate, ne pot prescrie tratamentul adecvat pentru vindecarea bolii. 

Acești zece leproși au auzit în mod sigur de Hristos, Doctorul prin excelență, și s-au apropiat de El, implorându-L: „Fie-Ți milă de noi! Vindecă-ne de această boală care ne răvășește trupul!”

Știți, probabil, din anumite lecturi, că lepra este cea care distruge extremitățile corpului. Cel care este atins de această boală, se desfigurează și este o suferință extraordinar de dus pe corp, o durere imensă care se instalează în și pe corpul omului. 

Hristos, în mod  aparent, le dă un sfat care nu ar avea o foarte mare legătură cu solicitarea pe care au făcut-o acești zece leproși. Le spune: „Duceți-vă și arătați-vă preoților, că voi v-ați curățit!”. În Cartea Leviticului, în capitolele XIII și XIV, sunt niște îndemnuri pentru cei care se vindecă de lepră. Ei trebuiau să se arate preoților ca în felul acesta se constata vindecarea și reintroducerea lor în societate. Leproșii erau marginalizați, într-o comunitate departe de cei care sunt sănătoși, tocmai pentru a nu se contamina. Și momentul în care cineva, prin minune, se vindeca, era necesar să meargă în fața preotului care constata că poate reintra în societate. Acest lucru înseamnă „Duceți-vă și arătați-vă preoților!”.

 Dacă noi am fi fost în locul acestor zece leproși, probabil, fiind dominați un pic de un parcurs logic al unei solicitări pe care o dorim cu orice preț să ni se împlinească, am fi spus lui Iisus: „Doamne, dar eu Ți-am cerut vindecare; eu nu sunt vindecat. Cum pot să mă duc în fața preoților cu lepra pe mine de vreme ce eu nu sunt curățat de boala aceasta? Prin urmare, sfatul pe care mi-l dai este un pic impropriu. Nu am cum să mă duc dacă nu sunt vindecat.”

Paradoxal – spun paradoxal în raport cu logica noastră – cei zece leproși s-au dus cu încredere extraordinară în fața lui Iisus. Nu au avut nevoie să facă un anumit parcurs logic al solicitării lor. Ei credeau, pur și simplu, că Hristos îi poate vindeca, că poate să le împlinească această doleanță extraordinar de mare. Și în felul acesta, în timp ce ei mergeau și împlineau sfatul lui Iisus, se vindecau de boala aceasta, încât atunci când au ajuns în fața preoților, s-a constatat faptul că nu mai erau bolnavi și că puteau fi reintegrați în societate.

Preasfinția Sa a vorbit despre virtutea recunoștinței:

Dintre toți cei zece, unul singur consideră că este important, că este elegant și natural să se întoarcă înspre Cel care i-a vindecat, înspre Cel care le-a făcut un bine enorm, la care poate nu ar fi visat niciodată. 

Și acest samarinean se întoarce la Iisus, cade în genunchi și-I mulțumește că a fost vindecat. Cu alte cuvinte, este recunoscător, pune în aplicare virtutea recunoștinței. 

Au fost nouă ingrați, nerecunoscători; chiar dacă au fost vindecați și au beneficiat de binele făcut de către Hristos, ei nu s-au întors înspre Acesta să-I mulțumească. Raportul este de nouă la unu. Din păcate, regăsim acest raport și în viața noastră. Sunt mult mai mulți ingrați, nerecunoscători, care nu știu să se comporte față de binefăcătorii lor, decât cei care simt în adâncul inimii lor că este foarte natural și important - că ține de partea cea mai frumoasă din noi - să fie recunoscători. De aceea Iisus îi spune singurului care s-a întors: „Oare nu s-au vindecat și ceilalți?” Cu alte cuvinte, ceilalți de ce nu au considerat că trebuie să fie recunoscători? 

Evident că aici Iisus nu este în ipostaza de a cerși recunoștința, ci El trage un semnal de alarmă că cei care beneficiază de un bine, sunt datori să fie recunoscători. Este un păcat să cerșim recunoștința.

 Putem identifica foarte ușor profilul celui care cerșește recunoștința. Și știm cu toții că și noi am avut momente, fiecare în parte, când am făcut un bine și am așteptat, ilegitim din punct de vedere moral, ca cineva să ne fie recunoscător. Și acesta este un păcat la fel de mare ca cel în situația în care nu suntem recunoscători. 

Aspectele care țin de comportamentul unuia care cerșește recunoștința, pot fi descrise în felul următor: cel care pândește recunoștința, se supără, se mânie, este un om orgolios, mândru, care așteaptă să i se aducă mulțumiri, să fie lăudat, să fie pus în centrul atenției, să i se acorde toată cinstirea. Dacă nu este tratat în felul acesta, mânia se dezlănțuie. Critică, stigmatizează, murdărește identitatea celui căruia i-a făcut binele. 

Noi credem, în general -  și e foarte bine -, că este elegant și manierat și ține de ființele raționale, să fim recunoscători când cineva ne face un bine. Însă în egală măsură, este foarte elegant și moral, și denotă de data aceasta o stare de noblețe, de aristocrație sufletească, să nu cerșim recunoștința. 

Dacă facem binele, să-l facem fără să așteptăm să ni se mulțumească. Datoria noastră este să fim discreți când facem binele. Nu să așteptăm ca cineva să trâmbițeze cu surle, să ne laude și să ne alimenteze orgoliul și mândria. Datoria celui care beneficiază de bine este să fie recunoscător și mulțumitor.

Dacă s-ar face o statistică – desigur, este utopic - , la nivel mondial, între cei care sunt recunoscători și care se comportă adecvat față de binefăcătorii lor, care au atitudinea de recunoștință și de bună-cuviință indiferent de situațiile care pot surveni în relațiile dintre oameni, și între cei care sunt ingrați, care pentru propriile lor interese sunt în stare să trădeze, să desființeze identitatea, existența celui de lângă ei tocmai pentru a beneficia de anumite privilegii,  raportul celor nerecunoscători ar fi considerabil mai mare. Pentru că și la o scară mică, la nivelul celor pe care îi cunoaștem, cu care muncim, prietenilor noștri, constatăm că raportul este unul considerabil mai mare al celor nerecunoscători, răutăcioși, care bârfesc, calomniază, și sunt în stare să desființeze identitatea celorlalți pentru a se propulsa în vârful a ceea ce ei și-au propus. Cu alte cuvinte, se dezumanizează, pentru ei nu mai contează principiile. Toate sunt suspendate. Este un raport mult mai mic, numeric vorbind, al celor care rămân fideli principiilor morale, care dau dovadă de aristocrație, de o noblețe sufletească extraordinară, fiind recunoscători față de cei care le-au făcut binele.

Părintele Episcop Ignatie a arătat că exercițiul recunoștinței este vindecător pentru sufletele cuprinse de anxietate:

Să reflectăm foarte mult la momentele în care suntem recunoscători și la cele în care ne dovedim a fi ingrați. În psihologia modernă sau în vindecarea sufletului cuprins de deprimare, tristețe, se recomandă ca pe parcursul a unui număr de zile, 10, 20 de zile, fiecare persoană să încerce să pună pe hârtie cinci motive pentru care el este recunoscător. Și practicarea recunoștinței este cea care vindecă sufletul omului de anxietate și de depresie. 

Sunt foarte mulți oameni care au practicat acest exercițiu al recunoștinței și au simțit o îmbunătățire a stării lor emoționale, sufletești. Au constatat că, de multe ori, motivele cele mai nesemnificative pentru recunoștință au devenit atât de importante pentru ei. 

Câți dintre noi conștientizăm, acum în biserică – după ce vă spun, conștientizăm – faptul că putem respira, că nu ne sufocăm? E un motiv de recunoștință. Faptul că putem percepe ceea ce este în jurul nostru, să auzim, să vedem, să avem mobilitate? Câți dintre noi ne-am gândit ca în fiecare dimineață sau pe parcursul unei zile sau la sfârșitul unei zile să zicem: „Doamne, Îți mulțumesc că am atâtea motive să-Ți fiu recunoscător”? 

Inclusiv cei ce suferă de anumite infirmități, au motive să fie recunoscători. Și dacă suntem atenți, identificăm aceste motive de a fi recunoscători. Dacă vom trece indiferenți prin viață, cu neglijență, nu se va prinde nimic de noi și nu vom reuși să sesizăm esența vieții. 

Observați cum noi, cei ce trăim în secolul XXI, suntem îndemnați, pentru a ne vindeca sufletul, să practicăm recunoștința. Or, acest lucru îl găsim în textul evanghelic de astăzi, Hristos asta ne spune: „Practică recunoștința. Pune-o în aplicare ca să fii un suflet sănătos, plin de noblețe și plin de aristocrație spirituală.”

Așa îmi doresc să fim, cu toții, aristocrați ai spiritului, oameni plini de noblețe și să manifestăm recunoștință ori de câte ori beneficiem de un bine imens, pe care nu-l merităm. Cine poate spune că merită binele? Nimeni, dacă este un om cinstit față de propria conștiință. 

Dă-ne, Doamne, să fim cu toții adevărai aristocrați ai spiritului!