Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Ciprian Aurelian Tacu, părintele protopop Andrei Mereuță și părintele paroh Ionel Genete.

Răspunsurile liturgice au fost dated e membri ai Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, coordonați de arhidiaconul Cosmin Vlăduț Mironescu.

Sfânta Liturghie a fost oficiată în aer liber, în apropierea bisericii nou sfințite.

În omilia rostită după citirea fragmentului evanghelic, Părintele Episcop Ignatie a vorbit schimbarea produsă în sufletul apostolului Petru în momentul în care a realizat că Cel care a urcat în barca sa este Dumnezeu:

«Iar Simon-Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. Căci spaima îl cuprinsese pe el și pe toți cei ce erau cu el pentru pescuitul peștilor pe care îi prinseseră» (Luca 5, 8-9)

Sunt nenumărate momentele din viața noastră care ne surprind prin modul și prin ceea ce activăm din noi înșine. În multe situații, rămânem surprinși de ceea ce poate să fie ascuns în adâncul ființei noastre. Ceea ce este mai adânc în noi poate ieși la suprafață în anumite contexte precise, care practic ne pun în fața unei autodescoperiri. Ne minunăm și trăim fie o stare de bucurie interioară, fie o stare de dezamăgire, mai ales atunci când scoatem din noi ceea ce este mai urât și mai rău.

Fragmentul evanghelic ne învață că ori de câte ori ne aflăm în prezența lui Dumnezeu, reușim să activăm ceea ce este mai frumos, mai bun, mai luminos din adâncul ființei noastre. Pe măsură ce ne distanțăm sau stăm departe de Dumnezeu, vom fi puși în situația de a scoate ceea ce este urât din noi, ceea ce este negativ. 

Sfântul Apostol Petru era pescar de meserie și știa foarte bine ce înseamnă să trudești o noapte întreagă și să nu prinzi nimic. Domnul Hristos îl îndeamnă „mână mai la adânc vei vedea ce vei prinde!” chiar dacă însuși Petru, în mod legitim i-a spus Domnului Iisus că „toată noaptea am stat și am trudit și n-am prins nimic. Voi crede cuvântului Tău dacă-mi spui să fac așa și voi arunca mreaja să meargă undeva în adânc.” În altă ordine de idei, parcă i-ar fi spus Domnului „Ce aș putea eu să prind în câteva secunde, când eu am stat ceasuri întregi la pescuit și nu am prins nimic?”. Însă Petru se încrede în cuvântul Domnului și aruncă mreaja, și spre marea lui uimire, bucurie, dar și frică imensă, a prins o mulțime de pești. 

Această stare de uimire și de spaimă care l-a cuprins a activat în sufletul lui Petru ceea ce era mai frumos, și anume smerenia sa, încât în mod natural I-a spus lui Iisus, căzând la picioarele Lui: „Doamne, ieși de la mine, eu sunt un om păcătos! Nu merit copleșirea acestei bunătăți pe care Tu o reverși asupra mea! Nu merit lumina aceasta pe care Tu o răsfrângi asupra ființei mele!”. 

Așa se întâmplă ori de câte ori suntem în prezența lui Dumnezeu. El activează cele mai frumoase trăiri din adâncul sufletului nostru, de care poate nici noi nu eram conștienți. 

Preasfinția Sa a arătat că starea de nevrednicie pe care o simțim când ne apropiem de Dumnezeu nu este demoralizatoare, ci devine impuls pentru propria schimbare:

Starea autentică a omului în fața lui Dumnezeu este cea de nevrednicie -  faptul că nu merităm să primim bunătățile Sale, cu toate că El ni le dăruiește indiferent cât de buni sau păcătoși suntem. Este ceva similar cu faptul acesta: dacă într-o cameră este întuneric, o beznă de o tăiem cu cuțitul, nu vom putea vedea murdăria din ea, praful care se poate așeza în diverse locuri; în schimb, dacă vom intra într-o cameră în care pot pătrunde razele soarelui prin fereastră și devine luminoasă, vom putea vedea acolo și cel mai mic firicel de praf. Sesizăm și cea mai mică murdărie din acea încăpere datorită luminii care se revarsă și scoate la iveală și ceea ce este urât. Conștientizăm că nu suntem perfecți, impecabili și că avem și noi deficiențele, scăderile noastre, neputințele cu care ne luptăm. 

Așa se întâmplă când suntem în preajma lui Dumnezeu. Întâi suntem concentrați pe păcatele noastre, ni le vedem și dorim să ne schimbăm, să devenim mai buni. Trăim această experiență extraordinară, care nu este una de umilință, ci una care scoate în evidență demnitatea omului care conștientizează că este bolnav sufletește, dar vrea să se vindece; noi nu ne vom putea schimba niciodată dacă nu vom fi conștienți de păcatul pe care-l cultivăm în noi. Este ceva similar cu omul care nu conștientizează că este bolnav, deși poate să poarte o suferință în trupul său, și nu se angajează în niciun demers pentru a se vindeca. 

Noi, când conștientizăm că suntem bolnavi și avem o durere în corpul nostru, ne îndreptăm înspre medic, avem încredere în el, ținem cu rigurozitate tratamentul prescris sau regimul alimentar pentru că avem adâncită în conștiința noastră că suntem bolnavi și vrem vindecare. Și nu simțim că este o umilință să mergem la medic când suntem bolnavi, dimpotrivă, este semnul unei sănătăți sufletești. Considerăm că este o binecuvântare, mai ales dacă găsim și un medic foarte bun.

La fel, Dumnezeu, Doctorul nostru, este Cel care, dacă simțim și stăm în prezența Lui, descoperă, cu lumina harului dumnezeiesc, ceea ce este deficitar în noi. 

Un indiciu concret că suntem oamenii lui Dumnezeu este atunci când ne conștientizăm propriile noastre păcate și deficiențe, și încercăm să ne descotorosim de ele. Mai întâi ne vedem pe noi înșine, cu toate cele pe care le avem, și suntem atât de absorbiți de neputința noastră, o conștientizăm atât de acut încât dorim vindecarea. 

O asemenea experiență a trăit Petru în prezența Domnului, Cel care este lumina ipostatică, ființială. El și-a descoperit neputințele, și-a văzut lăuntricul său, s-a autodescoperit, și-a dat seama că este un om păcătos și că nu merită să primească bucuriile de la Dumnezeu.

Să ne învrednicească Domnul să-L simțim, să fim în prezența Lui, ca în felul acesta să schimbăm ceva din cele pe care le constatăm ca fiind deficitare în viața noastră.  

După Sfânta Liturghie, în semn de apreciere a activității pastoral edilitare de până în prezent, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotesit întru iconom stavrofor pe părintele paroh Ionel Genete și a oferit distincții de vrednicie celor care au sprijinit ridicarea sfântului locaș din Unțești.