Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele exarh Zaharia Curteanu și părintele Iezechiel Ariton, duhovnicul obștii monahale. 

 Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, coordonați de arhidiaconul Cosmin Vlăduț Mironescu.

În omilia rostită, Părintele Episcop Ignatie a subliniat semnificațiile prieteniei adevărate, după coordonatele evanghelice:

«A zis acestea și după aceea le-a spus: Lazăr, prietenul nostru a adormit; Mă duc să-l trezesc» (Ioan 11, 11)

Din punct de vedere liturgic, sâmbăta de astăzi este ca o duminică în sensul că noi ne aducem aminte de un eveniment major din activitatea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, învierea prietenului său, Lazăr. Această înviere este o prefață la Învierea din morți a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, când El a biruit moartea în mod definitiv pentru noi, pentru fiecare în parte; biruință asupra morții care ne deschide perspectiva vieții veșnice.

Părintele Alexander Schmemann, ne spune că învierea lui Lazăr este cea care face să tremure diavolul și însuși iadul ca loc al morții. Acesta primește un indiciu, un semnal puternic că moartea nu mai este ultima realitate a acestei vieți, că iadul devine un loc în care Hristos, viața Însăși, ființială, Se va pogorî pentru a le vesti tuturor celor de acolo faptul că moartea este învinsă. 

Domnul Hristos îl înviază pe Lazăr nu numai în virtutea faptului că trebuie să ne încredințeze pe noi în mod treptat că moartea poate fi biruită ci și pentru faptul că Lazăr îi era prieten.

Fragmentul evanghelic subliniază, în cel puțin două rânduri, că Lazăr era cel pe care-l iubea foarte mult Domnul Hristos, era prietenul Său. În virtutea acestei prietenii, surorile lui, Marta și Maria, au îndrăznit să-L roage să vină să facă ceva pentru a-l scăpa de iminența morții, pentru că era bolnav.

Hristos este Cel care, în logica Sa dumnezeiască atât de diferită de logica noastră umană, întârzie premeditat, tocmai pentru a le împărtăși celor de față, cu precădere surorilor Marta și Maria, slava lui Dumnezeu, cea în care se vede puterea vieții, cea în care moartea nu mai are niciun fel de influență și înrâurire asupra omului; devenim părtași vieții veșnice, devenim lumină și nu ne mai pierdem în întuneric.

Domnul Hristos este Cel care știa dinainte și le-a spus ucenicilor Săi că „Lazăr prietenul nostru a adormit” – aceasta este terminologia corectă – în sensul că moartea este ca un somn din care a fost ridicat Lazăr, chemat la viață prin rostirea numelui său de către Cel ce este viața Însăși, Iisus Hristos.

Poate ni se pare paradoxal și nu suntem încă familiarizați cu faptul că noi toți suntem prietenii lui Hristos, dar nu într-un sens pe care-l gândim noi la nivelul vieții umane sau sentimental, ci prietenii lui Iisus sunt cei care împlinesc poruncile Lui. Și El Însuși, Domnul Hristos, le spune ucenicilor Săi în cuvântarea de despărțire la Cina cea de Taină: „Voi sunteți prietenii Mei dacă faceți ceea ce Eu vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute vouă.” 

Prietenia în Hristos sau cu Hristos înseamnă această stare de intimitate profundă când Domnul ne face părtași la toate cele ale Sale, ne aduce întru slava Sa, ne împărtășește dragostea Sa și ne face cunoscute toate tainele Împărăției lui Dumnezeu. 

Este exact ca în situația în care avem un prieten foarte apropiat în care avem încredere deosebită, și nu întrezărim nicio secundă că ar putea să ne trădeze; prietenul acesta este cel în fața căruia ne deschidem liber, atât de autentic și sincer sufletul nostru, fără ca să avem o fărâmă de îndoială că acesta ar putea să ne trădeze sau să distorsioneze cele care sunt atât de adânci în inima noastră. Se și spune că în fața unui prieten ne putem vulnerabiliza, adică să ne prezentăm exact cu slăbiciunile noastre, tocmai pentru că în dragostea sa, el va fi cel care ne va înțelege cum suntem noi fără ca să ne judece, să ne distorsioneze sau să ne murdărească în identitatea noastră. 

Adevărata prietenie nu e cea în care avem o părere foarte bună despre cineva, ci ea se verifică mai ales când descoperim cusururi, defecte în cel de lângă noi și dragostea noastră nu se diminuează în niciun fel. Dimpotrivă ne raportăm la acea persoană cu și mai multă dragoste, ca unii care credem că iubirea este cea care face posibil să fie vindecat omul de neputințele sale. 

Domnul Hristos este Cel care ne numește pe noi, cei mai slabi și neputincioși, prietenii Săi, și Își dă viața pentru noi. Pune ca măsură a prieteniei faptul că cineva se jertfește, Își dă viața pentru acea persoană, cum Însuși Domnul S-a răstignit pentru noi, Și-a dat proba dragostei, nu că era nevoie să probeze această dragoste,  ci ca noi, oamenii slabi, să ne încredințăm că El, cu adevărat ne iubește. 

Ierarhul Hușilor a afirmat că Domnul Hristos este Prietenul prin excelență al fiecărui om:

Dragostea lui Dumnezeu este desăvârșită și are în sine consistența aceasta a sacrificiului, a jertfei. Noi cei care suntem plini de prejudecăți față de iubirea lui Dumnezeu avem nevoie să primim această dovedire că dragostea Lui este cea care merge până la sacrificiu pentru noi. Prietenul prin excelență al fiecărui om este Însuși Domnul Hristos.

Această expresie a prieteniei față de cineva se manifestă nu numai în punctul în care suntem disponibili, când avem această deschidere totală de a ne da viața pentru el, ci mai ales în capacitatea de a pune nevoile celui de lângă noi mai presus de nevoile noastre, mai presus de preocupările noastre, și chiar de însăși persoana noastră.

Din păcate, logica lumii de astăzi este cea care vrea să inverseze acest raport, în sensul că suntem aproape asaltați în mod agresiv de afirmația ca noi să ne vedem în primul rând de nevoile noastre, de ceea ce simțim și apoi, dacă mai avem ceva vreme, să ne ocupăm de cei din jurul nostru. Adică este o tendință egoistă, narcisistă, de a ne pune pe noi în centrul atenției, de a ne victimiza, de a crede că noi avem întotdeauna și în primul rând cea mai mare nevoie ca cineva să ne ajute. 

În logica evanghelică, raportul dintre acestea este inversat. Nevoile celuilalt sunt primordiale față de ale noastre și acest lucru înseamnă prietenia adevărată; prietenul adevărat este cel care intuiește, vine în întâmpinarea a ceea ce noi ne confruntăm și unde noi avem nevoie să fim ajutați.

Hristos îl numește pe Lazăr prietenul Său pentru că-l iubea și iubindu-l, l-a smuls din tărâmul celui mai mare vrăjmaș al omului, moartea – chiar dacă pentru surorile Marta și Maria acest lucru nu mai devenea posibil.

Expresia prieteniei Domnului Hristos față de Lazăr s-a văzut și în compătimirea manifestată față de el și concretizată în faptul că atunci când a văzut mormântul și când I s-a spus că este mort de patru zile și a intrat în stare de putrefacție, Iisus a lăcrimat pentru Lazăr.

Suferința celuilalt, toată durerea lui adâncă și nevăzută, nu ne poate lăsa indiferenți pe noi, care ne revendicăm prieteni sau apropiați. În funcție de măsura și intensitatea iubirii pe care o avem în inima noastră, vom simți și durerea, starea de compătimire față de cei ce ne sunt foarte dragi și nu numai, față de întreaga umanitate - aceasta este măsura supremă a iubirii. 

Să simțim durerea celuilalt ca fiind a noastră și să nu rămânem insensibili, indiferenți când cineva este înăbușit de necaz, de suferință.

Starea de empatie înseamnă literal „a intra în suferință” - pătrundem în suferința celui de lângă noi și o asumăm ca fiind a noastră. Când avem pe cineva foarte drag și care este bolnav, ne preocupă foarte mult starea lui și încercăm să-i împărtășim cât mai multă dragoste cu gândul că poate compensăm ceva din suferință sau reușim să o mai alinăm.

 Așa S-a comportat Domnul Hristos - și El este exemplul absolut pentru fiecare dintre noi - față de prietenul Său Lazăr pe care l-a iubit atât de mult și pentru care S-a dus în Betania ca să-l învieze. Învierea aceasta este ca un tremur, ca o spaimă, ca o frică, pentru iad pentru diavoli și pentru moartea însăși care credea că este stăpână pentru totdeauna asupra vieții omului.

Să nu uităm niciunul dintre noi că suntem prietenii lui Hristos. El Însuși ne-a numit pe noi ucenicii Săi, prietenii Săi dacă împlinim poruncile Sale și astfel ne face părtași slavei Sale, luminii Sale dumnezeiești și, desigur, tuturor tainelor Împărăției lui Dumnezeu. Un prieten adevărat nu este cel care se ascunde de noi, care e perfid sau viclean livrându-se într-un fel în care nu este ce adevărat, ci este deschis, cu inima întreagă, întoarsă înspre noi, fiind chiar capabil de a ne împărtăși inclusiv slăbiciunile pe care le trăiește și pe care le simte în sufletul său, negândindu-se nicio clipă că noi l-am putea judeca. 

În momentul în care-l judecăm, diminuăm din dragostea față de el. Dragostea noastră este una care nu are aceeași rotunjime și perfecțiune, uman vorbind, pe care ar trebui să o aibă. Dragostea perfectă sau desăvârșită o are numai bunul Dumnezeu. 

Să ne ajute Dumnezeu să fim cu adevărat prietenii Domnului Hristos așa cum Lazăr a fost prietenul Său cel mai bun, și să ne învieze și pe noi ori de câte ori suntem prinși în chingile morții păcatului.