Din soborul slujitorilor au făcut parte părinții consilieri eparhiali Marian Dumitru Rugină, parohul bisericii, și părintele Flavius Bolohan, părintele secretar eparhial Alexandru Bahnar și părintele protopop Iulian Dumitru Ștefan.

Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, coordonați de arhidiaconul Cosmin Vlăduț Mironescu.

În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a arătat ce a presupus pierderea raiului de către Adam și Eva:

 «Adam a pierdut pământescul rai, și plângând îl căuta: „Raiul meu, raiule, preafrumosul meu rai”. Domnul însă, prin dragostea Sa, i-a dat pe cruce un alt rai, mai bun decât cel dinainte, în ceruri, unde este lumina Sfintei Treimi» (din scrierile Sfântului Siluan Athonitul, capitolul Tânguirea lui Adam) 

În momentele noastre de fericire maximă, de bucurie îmbelșugată și de liniște îndestulătoare avem o expresie pe care o folosim și care descrie starea sufletului nostru: „mă simt ca-n rai!”. Noi identificăm raiul cu starea de bine, de lumină și multă bucurie. Este ceva mai mult decât o simplă nostalgie după ceva foarte frumos, după ceva minunat și care dă stare de plenitudine sufletului nostru. Este starea prezentă de multă bucurie, liniște și lumină. 

Duminica de astăzi este numită, din punct de vedere liturgic, Duminica izgonirii lui Adam din rai. Poate ne-am întrebat de ce Biserica a rânduit să ne aducem aminte de un eveniment atât de dramatic din istoria umanității, atât de tragic și cu consecințe nefaste asupra noastră. 

Noi ajungem să prețuim cel mai mult sănătatea în momentul în care suntem bolnavi, prețuim ce înseamnă iubirea mai ales atunci când nu o mai primim sau când nu suntem tratați cu iubire. Ajungem să prețuim lumina în momentul în care ne-am afundat în întuneric. La fel, vom ajunge să prețuim ceea ce a însemnat raiul în momentul în care suntem exilați, alungați din pricina păcatelor noastre în afara lui.

Desigur că nu este nevoie să se întâmple cele negative pentru a ne bucura de cele pozitive, ci faptul că sunt puse în contrast ne dau mai multă claritate asupra lor. 

În Cartea Facerii ni se spune că Adam a fost așezat în Grădina Edenului. „Eden” înseamnă desfătare, ne spun Părinții Bisericii, în sensul că se bucura de o comuniune directă cu Dumnezeu. Și câtă bucurie este pentru un om când vede și se bucură de întâlnirea cu Dumnezeu; așa cum și noi, de altfel, ne bucurăm întâlnindu-i pe cei pe care-i iubim foarte mult. 

Dacă cineva ne-ar priva de o întâlnire directă, personală cu cei pe care-i iubim foarte mult, am suferi extraordinar, am simți că ceva se amputează din viața și sufletul nostru. Tânjim după întâlnirea personală, directă, să vedem fața celui pe care-l iubim și ne este drag. O asemenea bucurie trăia și Adam cu Eva în rai, vorbind direct cu Dumnezeu. 

După ce au fost așezați în Grădina Edenului, au primit poruncă să mănânce din toți pomii Raiului, frumoși la vedere, gustoși, însă din unul singur să nu mănânce, din pomul cunoștinței binelui și al răului. ni se spune în cartea Facerii că în mijlocul Raiului erau așezați Pomul vieții, și Pomul cunoștinței binelui și răului. În Rai era și un râu care avea patru brațe și conferea acestuia o vegetație frumoasă, luxuriantă. 

Din nefericire, protopărinții noștri, Adam și Eva, nu au făcut ascultare de Dumnezeu, ca să nu mănânce din Pomul cunoștinței binelui și răului. La sugestia perfidă a diavolului, întrupat în șarpe, amândoi s-au înfruptat din ceea ce Dumnezeu i-a atenționat să nu mănânce. Nu am folosit cuvântul „le-a interzis” pentru că este impropriu să spunem acest verb cu privire la Dumnezeu.

Au mâncat din Pomul cunoștinței binelui și răului și dintr-o dată au avut revelația faptului că sunt goi și s-au rușinat că au păcătuit - a pătruns vina în viața lor. Și când s-au simțit vinovați, în loc să se mărturisească, să-și deschidă sufletul așa cum îl deschidem față de cei pe care-i iubim – Adam și Eva s-au ascuns, așa cum ne ascundem și noi când nu vrem să spunem adevărul. Adevărul ne face liberi. Dacă-l ascundem, atunci acesta ne va urmări și nu vom avea liniște.

În delicatețea Sa, Dumnezeu le dă un semnal celor doi, că ar trebui să se mărturisească, să spună păcatul pe care l-au săvârșit: „Unde ești, Adame, unde ești și ce ați făcut?” Și din momentul acesta începe un dialog din care Adam și Eva devin exponenții a ceea ce ne pricepem noi, oamenii păcătoși, mai bine: să dăm vina întotdeauna pe celălalt când noi greșim. De aici ni se trage, aici e „modelul” nostru negativ. 

Adam i-a spus lui Dumnezeu că femeia pe care El i-a dat-o lui, este cea care l-a îmboldit și a păcătuit. Eva, la rându-i, Îi spune lui Dumnezeu că șarpele a venit și a amăgit-o. Prin urmare, niciunul dintre cei doi nu au fost smeriți și cu pocăință. Urmare a acestei neascultări, ei au fost izgoniți din Eden, din locul acesta unde erau îmbrăcați cu slavă, și au plecat îmbrăcați în haina rușinii păcatului, în afara Edenului.

Preasfinția Sa a vorbit despre starea de plinătate sufletească pe care o câștigăm împlinind virtuțile creștine:

Biserica, în logica ei, a considerat să pună această duminică la începutul Postului Mare pentru că și noi suntem chemați să căutăm raiul pe care-l pierdem prin păcatele noastre.

 Sfinții Părinți ne spun că noi înșine putem să fim un rai; să devenim un „eden lăuntric” - așa cum ne spune Sfântul Calist Patriarhul, unul din Părinții filocalici. 

Noi înșine, prin Taina Sfântului Botez, am devenit un rai, un eden lăuntric. Când omul se simte bine, exprimă „mă simt ca în rai!”. Când avem siguranța persoanei iubite lângă noi, vom spune „mă simt ca-n rai!”. Dacă lucrurile ne ies așa cum ni le-am propus, vom spune „mă simt ca-n rai!”. Adică raiul este perceput la nivelul vieții noastre personale ca o realitate care ne dă o stare de plinătate.

Noi ne exprimăm astfel, suntem euforici, dar nu țin mult aceste stări de bucurie. Dacă vrem să țină mai mult ar trebui să ne gândim ce înseamnă raiul lăuntric, să avem raiul în inima și sufletul nostru.

Sfântul Calist Patriarhul ne spune că și viața noastră poate fi un „eden lăuntric”. Inima omului este pământul acestui eden. Pomii din raiul lăuntric sunt mintea omului, adică cea de care depinde omul în întreaga lui viață. 

Unul dintre Sfinții Părinți contemporani, Tadei de la Vitovnița, spune că „așa cum ne sunt gândurile, așa ne este și viața” și așa cum ne este viața ne sunt și gândurile. Știința confirmă că o minte luminoasă, cu gânduri bune, poate genera o stare de bine, de bucurie și o perspectivă pe măsură în ceea ce privește tot ce ne înconjoară.

Observați cu câte veacuri înainte Spiritualitatea creștină afirma aceste realități – Sfântul Calist a trăit în veacul al XIV-lea – despre care ne vorbesc astăzi neuro-cercetătorii  - că e atât de fundamental tot ceea ce face mintea.

În Cartea Facerii ni se spune că râul care izvora din Eden avea patru brațe: Fison, Gihon, Tibru și Eufrat. La nivelul vieții personale, apa este Duhul Sfânt Care, venind în viața omului, îl face să devină viu, să fie plin de lumină. Același autor filocalic ne spune  că cele patru brațe ale acestei ape a Duhului Sfânt sunt înțelepciunea, cumpătarea, dreptatea și curajul. 

Dacă noi vom avea cele patru virtuți, care sunt îngemănate de lumină și iubire, vom putea transforma sufletul nostru într-un eden lăuntric. 

Aceste patru virtuți ale raiului nostru, sunt atât de necesare mai ales în lumea în care trăim. Este nevoie de multă înțelepciune atunci când există confuzie ideologică, iar la nivelul vieții personale derută morală.

Este nevoie și de cumpătare, de echilibru mult, să știm exact cum să acționăm ca să ne bucurăm de un beneficiu spiritual cât mai consistent. 

Este nevoie de oameni echilibrați, cumpătați și care să nu fie antrenați în extreme. Extremele întotdeauna dăunează foarte mult omului, vieții sale personale, dar și la nivel global. Dacă cineva are puterea în mâinile lui și nu este cumpătat, oricând poate să arunce o țară, lumea întreagă într-un dezastru. 

Este nevoie de o dreptate înțeleasă nu ca o formă de a căuta cu orice preț să fim justițiari, ci mai ales în sensul de a nu priva pe nimeni de binele pe care-l merită și, bineînțeles, avem nevoie de oameni de curaj.

Părintele Episcop Ignatie a explicat semnificația Pomului cunoștinței binelui și răului:

 Adam și Eva au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului și poate v-ați întrebat: „Cum adică să existe rău în rai? A creat Dumnezeu răul? De ce omul mâncând din acel pom a păcătuit, a devenit rău și a tras atâtea consecințe asupra întregii umanități?” 

Părinții Bisericii ne spun că Pomul cunoștinței binelui și răului nu era rău, ci putea să fie și să aibă consecințe fatale asupra omului, fie bune, fie rele. Consecințe fatale în sensul în care s-a întâmplat cu Adam și consecințe binecuvântate dacă ar fi dat dovadă de discernământ. Pomul cunoștinței binelui și răului nu este altceva decât discernământul sau, cum spune Sfântul Ioan Damaschinul, „deosebirea privirilor”. Și voi fi concret.

Putem vedea un anumit comportament la o persoană. Dacă suntem păcătoși, îi vom da o interpretare și o perspectivă păcătoasă. Un om sfânt, cu o viață matură spiritual, va vedea ceva frumos în omul pe care noi îl judecăm. Adică acest Pom al cunoștinței era nevoie să fie gustat de cineva care era matur duhovnicește și care știa cum să privească lucrurile. 

În momentul în care Adam și Eva au mâncat din Pomul cunoștinței binelui și răului, ei de fapt nu s-au mai centrat pe Dumnezeu – și aici au greșit. Ei s-au centrat pe ei înșiși. Ni se spune că acest Pom al cunoștinței binelui și răului nu era decât însăși alcătuirea omului, simțirea, tot ceea ce ține de om. Mâncând din el, omul s-a autoidolatrizat, nefiind matur și neavând capacitatea de a se concentra exclusiv doar pe ceea ce ține de lumea aceasta, depărtându-se de Dumnezeu. 

Adam și Eva erau imaturi când au mâncat din acest Pom al cunoștinței, în sensul că L-au uitat și L-au trădat pe Dumnezeu, nu și-au mai amintit de Dumnezeu, dovadă că s-au și ascuns. Acest pom nu avea nimic rău în el. Omul în sine este cel care a avut o perspectivă negativă când a mâncat din el.

În Cartea Facerii ni se spune că după ce au mâncat Adam și Eva din Pomul cunoștinței binelui și răului, Dumnezeu a zis așa: „Iată, Adam, s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele și răul”. Adică nu era ceva rău în acest pom de vreme ce Adam a ajuns ca și Dumnezeu. 

Contează mult perspectiva în care noi ne uităm și vedem și analizăm lucrurile din jurul nostru. Unii au tendința de a judeca și de a vedea răul în cei din jur, iar alții au capacitatea de a vedea frumosul. În funcție de ceea ce vede fiecare, își construiește viața, își face un temei. De aceea Sfântul Ioan Damaschinul numește acest Pom al cunoștinței binelui și răului, „deosebirea privirii”, și în aceasta au greșit cei doi, Adam și Eva.

Ca să înțelegem și mai bine ce înseamnă acest Pom al cunoștinței binelui și răului, cei care ați fost la Mănăstirea Voroneț din Bucovina și unde puteți vedea scena aceasta a așezării lui Adam în Rai și a izgonirii lui din Rai, veți constata că înainte de cădere, Adam și Eva sunt îmbrăcați în niște haine ca niște sacerdoți, preoți, și de fapt așa au și fost, preoți ai creației, într-o poziție dreaptă, verticală, fapt care ne spune despre rectitudinea morală a celor doi. După cădere, îi vedem în această scenă goi, chirciți. După ce au păcătuit și au mâncat din Pomul cunoștinței binelui și răului, au devenit chirciți, aplecați înspre pământ și fără de lumină. Căderea protopărinților noștri Adam și Eva care a tras după sine izgonirea din Rai. Ne-am chircit, am devenit omeni mici la suflet. 

Avem șansa de a recupera, restaura prin post, pocăință, fapte bune, raiul sufletului nostru, Edenul lăuntric; pământul inimii noastre poate deveni un pământ al raiului în care să-L simțim pe Dumnezeu, mintea noastră să genereze și să ne îndemne înspre cultivarea pomilor virtuții și să avem apa Duhului Sfânt în noi cu cele patru brațe ale acestui râu curgător de viață veșnică, înțelepciune, cumpătare, dreptate, și curaj, toate prinse în lumină și în iubire. Dă-ne, Doamne, să putem să restaurăm raiul din inima noastră.