Preasfinţia Sa a atras atenţia asupra întrebărilor esenţiale la care ar trebui să căutăm răspuns în viaţă:

„Pericopa evanghelică ne vorbeşte despre întâlnirea unui tânăr cu Domnul Hristos. Din descrierile sfinţilor evanghelişti, acest tânăr nu era unul obişnuit. Avea un anumit statut social şi, mai mult decât atât, era un om care împlinea poruncile lui Dumnezeu.

Era un tânăr pe care îl frământa o întrebare fundamentală, esenţială pentru orice creştin: «ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?»

Din nefericire, suntem prea puţini cei care ne punem întrebări esenţiale.

Ne lăsăm acaparaţi de caruselul grijilor lumeşti, care ne vlăguiesc toate energiile noastre spirituale, şi nu mai avem răgazul necesar de a ne pune întrebările esenţiale în ceea ce priveşte viaţa noastră.

Suntem captivi lumii acesteia, cu tot ceea ce ea ne oferă.

Toate sunt de la Dumnezeu, însă în momentul în care ne deturnează de la preocuparea noastră duhovnicească – cum să facem să moştenim Împărăţia Cerurilor – atunci tot ceea ce ne oferă lumea se poate transforma într-un obstacol.

Tânărul din pasajul evanghelic s-a apropiat de Hristos şi L-a numit, atât de frumos,  «Învăţătorule bun». Hristos, în mod înţelept şi delicat, îi spune: «nimeni nu este bun, decât numai Dumnezeu». Cu alte cuvinte: «dacă tu M-ai numit pe Mine bun, Eu sunt Dumnezeu-Omul».

Hristos L-a privit cu dragoste pe acest tânăr. Când îl întreabă dacă păzeşte poruncile, acesta dă un răspuns formidabil.

Nu ştiu câţi dintre noi am putea să spunem, în faţa propriei noastre conştiinţe, dacă ne-ar întreaba Dumnezeu dacă am păzit poruncile, precum acest tânăr: «Da Doamne, pe toate le-am păzit».

Se pare că acest tânăr nu era neapărat un adolescent, ci o persoană de vârsta a doua, de vreme ce a spus că ţine acele porunci «din pruncie»”.

Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre falimentul moral în care putem cădea atunci când ne legăm sufletul de lucruri străine de Dumnezeu:

«Iar Iisus, privind la el cu dragoste, i-a zis: Un lucru îţi mai lipseşte: Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în cer; şi apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie». (Marcu 10, 21)

„Din nefericire, este şi o parte neîmplinită a întâlnirii dintre tânărul bogat şi Domnul Hristos.

Hristos îi răspunde: «vinde averile şi le împarte săracilor». Era ceva de care îi era foarte greu să se dezlipească. Tânărul a plecat foarte trist, pentru că nu a putut face lucrul acesta.

Chiar dacă a împlinit toate poruncile, era ceva în adâncul inimii sale, un ataşament foarte nepotrivit faţă de lumea aceasta.

Tânărul acesta a «falimentat moral» în faţa lui Hristos.

Trăim într-o lume în care suntem dominaţi de economie. Ştim ce înseamnă falimentul unei societăţi comerciale, este echivalent cu dezastrul pentru cei care sunt angrenaţi în mod cinstit într-o afacere. Din varii motive, poate independente de ei, ajung în punctul în care dau faliment.

Câţi dintre noi ne gândim că poate să fie acelaşi dezastru la nivelul fiinţei umane, la nivel personal, când falimentăm în faţa lui Dumnezeu, când nu împlinim poruncile Lui, când recidivăm?

Una este să şchiopătăm şi, din neputinţă, să cădem şi să ignorăm poruncile lui Dumnezeu, alta este când cu ştiinţă, zi de zi, prin propria noastră voinţă, prin libertatea noastră, prin deciziile noastre, nu împlinim poruncile Lui.

Dumnezeu ne cere ceva mult mai profund, chiar dacă noi, din punct de vedere moral ne comportăm adecvat. El ne cere şi să nu ne legăm inima de ceva din lumea aceasta trecătoare.

Hristos ne cere să Îi dăruim inima noastră integral, întreaga viaţă, fără jumătăţi de măsură”.

Preasfinţia Sa a arătat că poruncile evanghelice sunt cele care întreţin cu adevărat viaţa sufletească a omului:

Poruncile ne menţin în demnitatea de fii ai lui Dumnezeu. Când nu împlinim poruncile, nu facem altceva decât să decidem să ne schimonosim sufleteşte, să devenim oameni urâţi, imorali, neduhovniceşti.

Este mult mai propriu să spunem că poruncile sunt cele care ne menţin în starea de frumuseţe spirituală, de plenitudine duhovnicească.

Putem să fim oameni morali, eleganţi, însă Dumnezeu ne cere să fim oameni duhovniceşti. Să facem un salt de la împlinirea exterioară a poruncilor.

Să nu înţelegem poruncile ca pe un cod etic, ci mai mult decât atât.

Poruncile sunt cele care ne apropie de Hristos şi ne înlesnesc calea ca, prin viaţa noastră, să Îi dăm totul lui Hristos. Tânărul din Evanghelie nu a putut să Îi dea inima sa lui Hristos. Era legată de altceva.

Oricât de buni am fi şi oricât ne străduim să împlinim poruncile, Hristos ne cere ceva mai profund: să Îi dăruim inima noastră, gândurile noastre, inteligenţa noastră, experienţa noastră, întreaga noastră viaţă.

În Liturghie spunem: «Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!» Nu ne cere segmente din viaţa noastră ci o vrea integrală.

Noi ne lăsăm prinşi de mirajul acestei lumi şi Îi dăruim doar fragmente din viaţa noastră.

Dacă simţim o povară în a I ne dărui integral Lui, să Îi cerem, în rugăciune, lui Dumnezeu, să transforme imposibilul în posibil. Să ne rugăm aşa pentru orice lucru care ni se pare anevoios în viaţa duhovnicească. El este Cel care ne spune: «cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu».