Alături de Preasfinția Sa au slujit și părintele protopop Adrian Chirvasă și părintele paroh Marian Preda.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a afirmat că una din calitățile postirii este aceea de a ne lumina viața prin dezrădăcinarea păcatelor care ne stăpânesc:

«Să ne spălăm sufletele cu apa postului și apropiindu-ne de cinstita și preacurata Cruce a Domnului, să ne închinăm ei cu credință, luând acum dumnezeiasca luminare, și dobândind veșnică mântuire, pace și mare milă»

Conținutul acestei stihiri este un îndemn, ca noi, prin „apa” postului, să ne curățim sufletul, iar prin închinarea cu credință la cinstita și de viață făcătoare Cruce să ne luminăm dumnezeiește.

Postul este, pentru noi, o baie duhovnicească, în care ne spălăm de toate petele păcatului pe care îl cultivăm în sufletul nostru.

Putem să ne dăm seama dacă suntem, cu adevărat, în stare de postire, când se naște în noi dorința de a dezrădăcina păcatul, de a căuta să ne smerim, să împlinim poruncile lui Dumnezeu, mai ales cele care țin de dragostea față de El și față de semenii noștri.

A posti înseamnă și a ne fi foame de Dumnezeu, să ne fie sete de comuniunea cu Dumnezeu și de dragostea față de El – atât de puternice să fie foamea și setea față de Dumnezeu, încât nimic să nu ne oprească din a ne-o ostoi. Adevărata împlinire a foamei și a setei noastre după Dumnezeu este împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos – adevărata noastră hrană și băutură.

Împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos ne redă frumusețea sufletului, ne ajută să fim oameni, în sensul cel mai tare al acestui cuvânt. Ori de câte ori stăm departe de Hristos, de Trupul și Sângele Lui, de fapt noi decidem să fim mai puțin oameni, să luăm calea dezumanizării, prin păcat. De aceea, imnograful a considerat să numească postul ca o apă care ne curățește sufletul.

Luminarea, în perioada de postire, ne vine din cinstirea pe care o acordăm Sfintei Cruci, care nu înseamnă numai suferință, ci mai ales dragostea lui Dumnezeu față de noi, oamenii. De aceea, închinarea la Sfânta Cruce coincide cu luminarea sufletului nostru.

Când suntem în dragoste, suntem în lumină. Când suntem în ură, în răutate, în incapacitatea de a-l primi pe celălalt în sufletul nostru, suntem în întuneric, în starea de micime sufletească.

Dragostea pe care Dumnezeu ne-a descoperit-o pe Cruce nu este ca a noastră. Noi iubim întotdeauna interesat, impunem condiții ca să iubim - o asemenea dragoste este defectuoasă, limitativă și foarte omenească. Fiind foarte omenească, este extrem de nesigură, nu ne putem baza pe ea.

Știm cu toții ce înseamnă dragostea omenească. Este suficient ca cineva să ne greșească, și ne simțim răniți foarte puternic, încât nu mai vrem să dăruim dragoste, considerăm că cel de lângă noi nu mai merită să fie iubit.

Ne este greu să dăruim dragostea necondiționat. Îl avem model pe Hristos. Dacă în mintea noastră este El modelul dragostei noastre, poate se schimbă ceva în noi.

Dumnezeu ne iubește mai ales atunci când noi nu merităm să fim iubiți, conform mentalității noastre omenești. În logica lui Dumnezeu nu există ca cineva să nu merite să fie iubit. În logica lui Dumnezeu, oricine merită să fie numai iubit.

Noi, oamenii, operăm cu asemenea termeni: „merită” sau „nu merită” cineva să fie iubit. Dumnezeu, pe Cruce, ne-a iubit mai ales atunci când, conform logicii noastre omenești, nu am fi meritat să fim iubiți, pentru că noi nu I-am dăruit, atunci când era pe Cruce, recunoștință, atenție, mulțumire pentru toate cele pe care le-a făcut pentru noi și, mai ales, pentru cei care erau la picioarele Crucii – a fost suficient un moment de supărare pe Dumnezeu, încât să nu-I mai dăruiască nimic.

Așa suntem noi, oamenii – ne este greu să dăruim dragoste când suntem răniți, când suntem afectați de greșeala, păcatul, neatenția sau bădărănia celui de lângă noi. Acestea din urmă sunt ca un fel de blocaj, un fel de dop ceruit – așa cum ceruim sticlele de vin, când le punem la învechit.

Noi ceruim sufletul, dar nu în sensul bun – pentru a scoate vinul cel mai bun la gust din sufletul nostru, ci în sensul rău – pentru a ține otrava în sufletul nostru. Ceruim sufletul, prin rana puternică pe care o lasă jignirea, răutatea, greșeala, nesimțirea sau bădărănia celui de lângă noi.

Omenește, toate sunt de înțeles. Niciunul dintre noi nu poate scăpa de o asemenea abordare și trăire. Însă, din perspectiva lui Dumnezeu, acestea n-ar trebui să mai aibă niciun fel de validitate, pentru că Dumnezeu ne iubește, chiar și atunci când noi suntem păcătoși, când ne revoltăm împotriva Lui, Îl mințim, suntem răutăcioși sau ne propunem să-L ignorăm. El nu încetează în a ne iubi, în a-Și revărsa dragostea Sa față de noi.

Preasfinția Sa a arătat că dragostea pe care Domnul o manifestă față de noi este sursa autentică a relațiilor sănătoase cu semenii:

În Cartea Pildelor, se spune că „un cuvânt bun înseninează inima omului”. Cuvântul bun este pornit din dragoste și are, în sine, lumină, așa cum lumină este Crucea lui Hristos, pentru că, prin Cruce, Dumnezeu ne-a arătat cât de mult ne iubește.

Unde este dragoste, este lumină. Unde este ură, întotdeauna este întuneric și condiționare.

Este important să reflectăm cât mai profund la dragostea lui Dumnezeu – mai ales cei care nu reușim să ne-o asumăm astfel încât să devină realitatea profundă a sufletului nostru.

Atunci când vrem să rănim, să supărăm pe cineva, ne închidem în noi înșine și nu avem puterea de a ne deschide, pentru că închiderea ține de răutate și ură, iar deschiderea ține de bunătate și dragoste.

Un om bun, plin de dragoste, are o inimă deschisă și o față senină. Nu este simplu. Să ne luptăm. Cădem, ignorăm cu bună știință atât postul, ca cel care ne schimbă viața, cât și Crucea lui Hristos, care ne poate aduce lumina dragostei în viața noastră.

De cele mai multe ori, preferăm să ne afundăm în ură și răutate, decât să ne hrănim cu dragostea și bunătatea desăvârșită a lui Dumnezeu.

Să ne ajute Domnul să reușim, prin „apa” postului, să ne curățăm sufletul plin de păcatele pe care le cultivăm și le încurajăm să crească în noi, și să reușim să simțim lumina dragostei lui Hristos, care izvorăște din Crucea Sa.

În cadrul slujbei, Părintele Episcop Ignatie a hirotonit întru diacon pe teologul Samuel Misaroș, pe seama parohiei Rânzești, Protopopiatul Huși.