Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele protopop Adrian Chirvasă și părintele paroh Florin Crețu.

La începutul cuvântului de învățătură, Ierarhul Hușilor a arătat că în Biserica Ortodoxă trăim așa cum trăiau primii creștini, iar Sfânta Liturghie este centrul viețuirii creștine, în cadrul acesteia hrănindu-ne mai întâi prin cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, iar mai apoi cu însuși Trupul și Sângele Său:

Fragmentul din Sfânta Evanghelie rânduit pentru a fi citit astăzi, în cadrul Sfintei Liturghii, are drept conţinut una dintre cele mai frumoase parabole pe care Domnul Hristos a rostit-o – parabola fiului risipitor.

Mai întâi, îngăduiţi-mi să aduc în atenţie coerenţa Sfintei Liturghii. Întâi ne hrănim cu cuvântul lui Dumnezeu, citind acest cuvânt. Pentru noi, nu este doar un moment de studiu, ci în Biserica Ortodoxă, cuvântul lui Dumnezeu este considerat hrană sufletească. Noi nu doar reflectăm pe marginea acestui cuvânt, ci ne și hrănim sufletul. Hrănindu-ne sufletul cu cuvântul lui Dumnezeu, el devine o referinţă pentru viaţa noastră, sau ca niște borne după care ne ghidăm în formarea noastră spirituală.

În Biserica Ortodoxă se citește, în cadrul slujbelor, cel mai mult din Scriptură. Să nu-i credeţi pe cei care spun că numai ei studiază. La noi nu există slujbă la care să nu fie câteva fragmente din Sfânta Scriptură. În perioada Postului Mare, dacă aţi avea ocazia să mergeţi zi de zi la mănăstire, veţi constata și veţi rămâne foarte uimiţi, cât de multe lecturi sunt prevăzute din Sfânta Scriptură, atât din Vechiul Testament, cât și din Noul Testament.

Prin urmare, cei care vă spun că doar ei citesc Scriptura, nu au un fundament. Pentru noi, Scriptura nu este o armă în a-i combate pe ceilalţi, ci este în primul rând hrană duhovnicească.

După ce ne hrănim cu cuvântul lui Dumnezeu, reflectăm pe marginea lui, iar apoi ne hrănim cu Trupul și Sângele lui Hristos – acesta este rostul venirii noastre la Liturghie. Noi, practic, în Biserica Ortodoxă, trăim așa cum trăiau primii creștini.

În Cartea Faptele Apostolilor, atât în capitolul 2 cât și în capitolul 20, ni se spune că primii creștini se adunau duminica - în prima zi a săptămânii, așa cum era considerată - la frângerea pâinii și la ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. Frângerea pâinii nu însemna altceva decât Sfânta Euharistie – Trupul și Sângele Domnului – despre care El Însuși ne spune că cine nu mănâncă Trupul și Sângele Său, nu va avea viaţă veșnică.

Preotul sau episcopul, înainte de a pregăti Împărtășania pentru creștini, ia Trupul lui Hristos și spune: „Se frânge Mielul lui Dumnezeu”. El Însuși S-a jertfit pentru noi; aceasta înseamnă frângerea – Hristos Şi-a dat viaţa pentru noi, ca noi să ne putem hrăni cu Trupul și Sângele Lui, despre care vorbește El Însuși atât de frumos, în capitolul 6 al Evangheliei de la Ioan.

La cultele neoprotestante, indiferent de ce natură – baptiști, adventiști, penticostali – se săvârșește o singură dată pe an cina Domnului, și atunci numesc pâinea și vinul simbol al Trupului lui Hristos, nu Însuși Trupul și Sângele Lui. În Evanghelie, Hristos nu ne-a spus: „Această pâine este simbolul Trupului Meu, sau vinul acesta este simbolul Sângelui Meu”, ci a spus altfel: «Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu. Luaţi, mâncaţi (din pâinea aceasta), acesta este Trupul Meu (nu e un simbol)».

Noi, în Biserica Ortodoxă, nu ne adunăm în biserică numai în prima zi a săptămânii (duminica), așa cum este menţionat în Sfânta Scriptură, ci ne adunăm cât mai des la împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului - fără de care nimeni nu poate moșteni viaţa veșnică, cum spune Însuși Domnul. Şi, desigur, ne hrănim și cu cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, tot ceea ce facem noi în biserică, este menţionat și în Sfânta Scriptură.

Explicând principalele înțelesuri ale Pildei Întoarcerii fiului risipitor, Preasfinția Sa a arătat care a fost momentul în care acesta si-a conștientizat, cu adevărat, propria stare:

«Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; și aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim.» (Luca 15, 21-23)

În Parabola întoarcerii fiului risipitor vedem cât de mult ne iubește Dumnezeu și modul cum se raportează El faţă de cel care decide să se întoarcă, să renunţe la viaţa de păcat și să îmbrăţișeze calitatea de fiul al lui Dumnezeu.

În momentul în care fiul risipitor a ajuns la conștiinţa degradării sale spirituale – conștiinţa unei profunde păcătoșenii –, s-a trezit dintr-odată și și-a spus sieși: Mă voi duce la tatăl meu și mă voi mărturisi cu aceste cuvinte: „Tată, eu am greșit. Te-am părăsit, am plecat de acasă, m-a luat „dorul de ducă”, te-am neglijat și am ignorat, am dat cu piciorul la dragostea pe care tu o ai faţă de mine”.

Fiul risipitor pune în aplicare ceea ce își spune sieși, nu rămâne o simplă vorbă. Sunt destui care gândesc astfel: de ce e nevoie să mă spovedesc în faţa preotului, pentru că Dumnezeu îmi știe păcatele? Nu e nevoie să i le spun unui om. Această parabolă, a fiului risipitor, rostită de Însuși Hristos, ne spune că e nevoie să mergem în faţa cuiva și să-i spunem păcatul.

Acest fiu risipitor ar fi putut să spună: Nu e nevoie să mă duc la tatăl meu. El oricum știe că i-am greșit, are conștiinţa acestui lucru, pentru că m-a văzut plecând de acasă și întorcându-i spatele. Mai are nevoie să-i spun cu propriile mele cuvinte că am greșit, de vreme ce el știe deja, și mi-a dat voie, fără să spună nimic?

Tatăl din acest pasaj evangelic, smerit, fără să-i ceară măcar să rămână acasă, îi dă fiului risipitor ceea ce a pretins. În limba greacă, pentru cuvântul „avere” este folosit un termen care, tradus mai fidel faţă de sensul pe care îl are, înseamnă „fiinţă”. Cu alte cuvinte, fiul i-a spus tatălui: „Dă-mi din fiinţa ta, din ceea ce este mai profund al tău, și să plec în lume”.

Când a ajuns atât de sărac încât mânca din roșcovele porcilor, apare momentul de trezire, de conștientizare a păcatului și a degradării la care ajunsese ca acel animal, căruia îi place mizeria și mocirla. Așa era sufletul fiului risipitor – înglodat, plin de mocirlă, însă mai avea acel licăr frumos, așa cum nufărul stă de multe ori în ape murdare, dar îi vedem strălucirea, albul frumos care iese în evidenţă.

Ori de câte ori păcătuim, noi ne înstrăinăm și de noi înșine, nu numai de Dumnezeu – întâi de propria noastră fiinţă, și apoi ne înstrăinăm și de Dumnezeu, de aceea ne chinuim ori de câte ori păcătuim.

Fiul merge în faţa tatălui și se spovedește, își asumă păcatul; aceasta este importanţa spovedaniei – să mergem în faţa preotului ca în faţa lui Dumnezeu, și să ne asumăm păcatele pe care le-am făcut. Nu că Dumnezeu nu ar ști ceea ce am făcut – știe foarte bine –, dar este nevoie ca și noi să conștientizăm faptul că suntem în mocirlă, să ne asumăm acest lucru și să vrem să ne smulgem de acolo, prin iertarea pe care ne-o dăruiește Dumnezeu.

Preasfinția Sa a vorbit despre necesitatea mărturisirii și a exteriorizării propriilor neputințe sau suferințe:

Observaţi că noi, atunci când avem o suferinţă interioară sau foarte multe frământări, este înscris în fiinţa noastră să vorbim despre acestea. Noi spunem, într-o exprimare colocvială – însă acoperă o realitate – că, în momentul în care vorbim despre suferință și o exteriorizăm cu cineva care ne este foarte apropiat și pe care îl iubim foarte mult, aproape că ne-am vindecat.

Când nu mai simţim nevoia să vorbim despre suferinţele pe care le avem, despre frământările cu care ne confruntăm sau despre stările de deznădejde care ne cotropesc, deja suntem bolnavi și de aceea ne-am închis în noi înșine. Așa se întâmplă cu cei care suferă de depresie – ei nu mai au puterea să vorbească despre ceea ce trăiesc, și nu este vina lor, ci este o neputinţă, nu pot să-și deschidă inima și să spună drama pe care o trăiesc înlăuntrul lor. Astfel, aceste suflete sărmane se chinuiesc, trăind, din neputinţă și paralizie sufletească, singuri toată suferinţa și iadul care trece prin sufletul lor.

Așa ne-a croit Dumnezeu – să vorbim despre cele cu care ne confruntăm și să ne spovedim. Numai spunând și auzind ceea ce am păcătuit, ne dăm seama mult mai bine – exteriorizându-l, păcatul devine ceva departe de noi, chiar dacă este al nostru, dar auzind, ne dăm seama mult mai bine de gravitatea acestuia. Sau, într-o exprimare mai pretenţioasă, obiectivăm păcatul.

Este exact ca în situaţia în care simţim nevoia să fim validaţi de cei din jurul nostru. Tendinţa noastră este să fim subiectivi faţă de noi înșine – ne vedem mai buni, cu mai multe calităţi, fără greșeli. Dar când avem un prieten foarte bun, la care ţinem foarte mult, îl vom întreba: „Spune-mi tu unde am greșit, pentru că tu vezi altfel lucrurile din afară, tu mă cunoști, îmi știi toate cutele sufletului, le poţi vedea atât de bine. Ajută-mă tu, că eu poate nu mă văd, poate sunt orbit de mândrie”. Şi avem mult mai multă încredere în acel prieten, decât avem în noi înșine, în virtutea iubirii pe care o avem faţă de acela.

Chiar dacă ne spune lucruri dureroase, pe care ne este greu să le asumăm, ulterior, stând și gândindu-ne, ajungem la concluzia că a avut dreptate, oricât de dureros a fost pentru noi și oricât de mult ne-a răvășit sau ne-a rănit în orgoliu și în mândria noastră.

Tatăl din Evanghelie l-a primit așa de frumos, nu i-a reproșat nimic, nu i-a ţinut o lecţie de morală, nu i-a spus că nu-i acordă iertare, ca să priceapă cât de mult a greșit acest fiu risipitor. L-a primit cu braţele deschise. Mai mult decât atât, parcă îl urmărea și îl aștepta să vină acasă. Ni se spune în Evanghelie că, văzându-l de departe, tatăl a fugit înspre fiul său ca să-l întâmpine și să-i dăruiască cât mai grabnic iertarea, fără reproșuri, fără condiţionări, ci cu toată inima.

Această bucurie a tatălui, care izvora dintr-o iubire desăvârșită, nu a fost numai a lui, ci a considerat-o a fi a întregii familii, fără să-i tragă o lecţie de morală – „ai plecat, ai fost un neserios, te-ai dus departe, m-ai jignit, am suferit atât de mult pentru tine, mi-a fost cumplit de greu, m-ai rănit și rana nu se mai vindecă”. 

Ne este greu să înţelegem, pentru că noi niciodată nu acţionăm așa. întotdeauna, când vrem să dăruim iertarea, pe lângă iertarea dăruită, mai și spunem ceva, ca și cum am crede că facem un favor cuiva, dăruindu-i iertarea, când, de fapt, aceasta ar trebui să fie eminamente gratuită.

Tatăl din această Evanghelie a transformat întoarcerea fiului risipitor într-o bucurie a întregii familii – „aduceţi viţelul îngrășat, puneţi inel în mâinile lui, daţi-i încălţăminte în picioare și hainele cele mai bune, pentru că acest fiu al meu mort a fost și a înviat, pierdut a fost și eu l-am regăsit”.

Cu alte cuvinte, accentul nu a căzut atât pe greșelile pe care le-a făcut sau pe lipsa de maturitate pe care a avut-o, cât pe pocăinţa și pe iertarea pe care i-a dăruit-o cu generozitate absolută.

Noi încă nu am învăţat cum să iertăm cu adevărat, și ne este greu, pentru că tot timpul credem că a dărui iertarea este un favor, când, de fapt, ar trebui să fie un mare dar. Noi înviem doar atunci când descoperim că suntem iubiţi.

În relaţiile dintre oameni pot apărea conflicte, rupturi extraordinar de abisale. Dar unde este dragoste, totul poate fi reconstruit, remontat și recuperat; despre dragoste, Sfântul Apostol Pavel spune că nu cade niciodată.

Să nu uităm niciodată modul cum ne iubește Dumnezeu. Dacă ne iubește desăvârșit – și așa este –, și iertarea pe care ne-o dăruiește este întotdeauna desăvârșită, fără condiţionări și fără nicio lecţie de morală. Dumnezeu pur și simplu ne surprinde întotdeauna, atunci când ne iubește și ne iartă.

Prin excelenţă, Dumnezeu ne dăruiește iertarea prin Spovedanie, iar iubirea Sa ne-o dăruiește ori de câte ori ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos.

La finalul slujbei, Părintele Episcop Ignatie a sfințit pictura sfântului locaș.