Duminică, 5 noiembrie 2023, Preasfințitul Părinte Episcop Ignatie a săvârșit Sfânta Liturghie la Catedrala Episcopală din Huși.

Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Vladimir Beregoi și părintele secretar eparhial Alexandru Bahnar.

Răspunsurile liturgice au fost date de corala Tabor a Catedralei Episcopale, dirijată de doamna Elisabeta Irimiea.

În cuvântul de învățătură, Părintele Episcop Ignatie a descris atitudinea bogatului nemilostiv și a explicat de ce nu i se dă niciun nume:

«Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră și în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porții lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar și câinii venind, lingeau bubele lui.» (Luca 16, 19-21)

Pasajul evanghelic ne vorbește despre o pildă pe care Domnul Hristos a rostit-o. În parabolă ni se spune că un bogat, căruia nu i se dă numele, trăia în multe desfătări sau, cum am spune noi astăzi, într-o exprimare peiorativă, în dezmăț.

Sfântul Evanghelist Luca folosește câteva cuvinte, foarte puternice, pentru a descrie bogăția, opulența sfidătoare a acestui bogat. Ni se spune că bogatul «se îmbrăca în porfiră și în vison, veselindu-se (petrecând) în toate zilele în chip strălucit».

Porfira era haina destinată împăraților. Bogatul din Evanghelie nu era împărat, ci pur și simplu un om care a agonisit foarte mult, și care credea că averile pe care le avea îi confereau un statut. Visonul, pentru vremea respectivă, era un material foarte scump, din in, rafinat, de care se bucurau cei care erau bogați.

Termenul din limba greacă, pe care îl folosește Sfântul Evanghelist Luca, pentru verbul „a se îmbrăca”, este unul foarte specific și unicat în Noul Testament – în rest, acest verb este folosit doar în Vechiul Testament, cu referire la împărați (regi).

În contrast cu această opulență sfidătoare, trăia, la porțile palatului acestui bogat, un om sărac, căruia Sfântul Evanghelist Luca îi dă numele – Lazăr. Acest nume, în limba ebraică, înseamnă „Dumnezeu vine în ajutorul meu”. Acest sărac tânjea după cele care cădeau de la masa bogatului. Era atât de sărman, încât am putea spune că se bucura de mila câinilor, care veneau și îi lingeau bubele.

Sfântul Evanghelist Luca nu dă numele bogatului, în schimb săracului i-l spune. Acest lucru nu este întâmplător, pentru că numele – așa cum știm și noi, din experiența noastră – înseamnă prezență. Când rostim numele unei persoane care ne este foarte dragă și pe care o iubim foarte mult, invocăm și chiar simțim prezența acelei persoane. Ea este deja în inima noastră, și primim bucurie, rostind numele persoanei pe care o iubim foarte mult.

Ne putem regăsi în opoziție cu bucuria rostirii numelor persoanelor dragi, atunci când vorbim despre cineva care ne este antipatic și pe care nu vrem să-l întâlnim. Este o povară pentru noi chiar în a rosti numele acelei persoane.

În tradiția populară, foarte bună și înțeleaptă, am fost învățați cu toții, de către părinții sau bunicii noștri, să nu rostim numele celui rău (al diavolului), pentru că rostirea lui însemna chemarea (invocarea) lui sau simțirea prezenței acelui personaj malefic în viața noastră. De aceea, se găseau tot felul de substitute: „cel rău”, „ucigă-l crucea” – crucea să fie prezența pe care o invocăm, ca să-l anihileze pe cel rău (pe diavolul).

Sfântul Evanghelist nu i-a dat nume acestui bogat pentru că el nu era prezent, ci trăia ca și cum nu ar fi existat. Era atât de absorbit de bogățiile lui (de cele materiale), încât nu întrezărim nimic spiritual în acest om.

A nu avea nume coincide cu a nu fi persoană. Bogatul din Evanghelie s-a degradat atât de mult, încât trăia într-o nepăsare, într-o atitudine de ignoranță față de cel sărman de la porțile palatului său – era nepăsător față de suferința acelui om, nu era prezent.

În schimb, săracului i se dă numele, pentru că el era acolo, era o prezență. Nu ni se spune și nu deducem de nicăieri, din Evanghelie, cum se raporta bogatul la el – nu ni se spune că l-ar fi disprețuit, l-ar fi jignit, l-ar fi calomniat sau i-ar fi adresat cuvinte injurioase – nimic din toate acestea.

De fapt, când vrem să ne răzbunăm asupra unui om, cea mai vicleană formă este să-l ignorăm, ca și cum nici nu există pentru noi. De câte ori nu se întâmplă acest lucru când oamenii se ceartă între ei, și preferă să se ignore.

Este altceva atunci când facem aceasta din dorința de a ne proteja, când cineva mușcă din carnea sufletului nostru. În acest caz, nu avem decât o singură soluție – să ne retragem, să ne protejăm, nu stăm în calea tăvălugului răului, ca să ne ucidă. Ne luăm măsurile de securitate spirituală și psihică, în fața unui om care ne poate zdrobi.

Nu am în vedere aceste lucruri, care sunt benefice și sunt un semn al înțelepciunii. Când cineva vrea, cu orice preț, să ne otrăvească, să ne manipuleze și să ne distrugă, când este „toxic” în relația cu noi, o atitudine de minimă precauție, în fața unor astfel de oameni, este să ne retragem, să-i ignorăm.

Am în vedere ignoranța față de cei de care chiar nu ne pasă și ignoranța ca formă de răzbunare față de cel căruia chiar îi pasă de noi, chiar ne iubește și suferă pentru noi, iar noi decidem, din varii motive, să-l ignorăm.

Ierarhul Hușilor a arătat că indiferența este un păcat foarte grav, îndemnându-i pe cei prezenți să manifeste mai multă atenție și față de suferințele interioare ale celor din jur:

Păcatul bogatului din Evanghelie nu rezida în faptul că era bogat, pentru că nici bogăția, în sine, nici sărăcia, nici nu ne mântuiesc, nici nu ne aruncă în văpăile iadului.

Păcatul bogatului din Evanghelie era nepăsarea, indiferența lui față de un om necăjit. Nu putea să intre în suferința acestui om de la porțile lui. Iar imaginea aceasta este cu atât mai dramatică, cu cât, inclusiv câinele – acest animal demn de dispreț, conform mentalității iudaice – manifestă milă față de săracul plin de bube. Noi, astăzi, spunem despre câini că sunt cei mai buni prieteni ai omului, însă, în mentalitatea vechi-testamentară, câinele era disprețuit. Cu alte cuvinte, acest animal manifesta mila, lingând bubele săracului.

De unde deducem faptul că bogatul știa despre săracul care era la porțile lui? Pentru că, atunci când a murit și a fost înmormântat, bogatul s-a dus în iad. Și, de acolo, îl vede de departe pe săracul Lazăr, cum trăia în desfătări, în sânul lui Avraam (în paradis, în rai), și îi spune pe nume.

Lazăr este rugat, prin intermediul lui Avraam, să-și ude vârful degetelor în apă, ca să-i ostoiască setea bogatului, care era în văpăile iadului. Așadar, el știa de prezența sărmanului de la poarta lui, însă a decis să-l ignore.

Nouă ne place să amendăm atitudinea acestui bogat, fără să ne gândim că s-ar putea să ne identificăm și noi, în modul lui de a se raporta față de cel în suferință. De câte ori nu reușim să fim sensibili la suferința celui de lângă noi? Din nefericire, cu cât suferința este mai adâncă, mai interiorizată, cu atât noi avem o atitudine impasibilă.

Sunt atâția oameni, care își duc suferința înlăuntrul lor, nu transpare nimic pe chipurile sau pe trupurile lor. Noi ne înduioșăm, ne este milă, când vedem un om infirm, din punct de vedere fizic, sau când vedem un om răpus de boală, iar acest lucru se vede la nivel fizic – ne cuprinde mila, ceea ce este absolut firesc, ține de naturalul relațiilor dintre noi, oamenii.

Dar când cineva suferă, din punct de vedere sufletește (psihic), când duce singur o suferință cumplită, noi nu reușim să ne dăm seama de acest lucru. Avem câteva indicii – anumite linii, din care deducem că se întâmplă ceva cu acea persoană, dar nu ne manifestăm compasiunea, ci îl lăsăm să-și ducă singur suferința.

Iar când această suferință atinge apogeul, și se revarsă peste trupul acelui om, sau se sfârșește într-un mod în care nu am fi vrut să se sfârșească, abia atunci ne gândim și avem, dintr-odată, revelația faptului că l-am ignorat. Am văzut că acel om duce o suferință, am constatat acest lucru, dar nu ne-am dat seama de intensitatea ei, și nu am tratat acest lucru cu maximă responsabilitate, cu maximă atenție și gingășie. Deja este prea târziu.

Sunt atâtea persoane, cărora le-am greșit în felul acesta – ne-au dat un telefon, fiind disperați, iar noi poate i-am dat o interpretare: că acel om exagerează, că cerșește atenție, că este o fire mai panicoasă – sunt atâtea motive pe care le invocăm. Dar când vedem că lucrurile se îngroașă și devin deja dramatice pentru acea persoană, realizăm că nu am fost prezenți, atunci când acea persoană avea cel mai mult nevoie de noi.

De cele mai multe ori, vindecarea unui om – fie că este în suferință sufletească, fie trupească – depinde de modul cum relaționăm cu el. Psihologia modernă ne spune că jumătate din vindecarea unui om este dragostea pe care o manifestăm față de el, relația pe care o avem cu acea persoană.

Săracul Lazăr avea nevoie de acest lucru – de prezența bogatului, nu să-l ia în brațe sau să-l ducă la un spital de urgențe – deși ar fi fost frumos acest lucru. Avea nevoie doar să-i dea ceva de mâncare, să schimbe o vorbă cu el, să fie atent – aceste lucruri contează atât de mult pentru un om aflat în suferință – îl înviază, îl remontează, îi redau unitatea pierdută din pricina neputinței și a suferinței pe care o duce.

Să fim foarte atenți! Să avem „antenele” sufletului capabile de a detecta mai ales suferințele lăuntrice pe care le duce un om, și să fim prezenți atunci când are cea mai mare nevoie.

A fi persoană înseamnă a fi prezent în viața celuilalt. A fi un individ, măcinat de egoism și de automulțumire cu cele pe care le ai, înseamnă a ignora și a fi nepăsător față de nevoile și necazurile (suferințele, mai ales cele interioare) unui om.

În Cartea Apocalipsei se spune că numele tuturor sunt scrise în cartea vieții Mielului înjunghiat de la întemeierea lumii. Bogatul din Evanghelie, cu porfira și visonul lui, cu strălucirea și petrecerea pe care o dădea zi de zi, nu avea cum să fie înscris în Cartea Vieții, de aceea a moștenit văpăile iadului.

După o definiție atât de frumoasă și de precisă a lui Dostoievski, iadul înseamnă neputința de a iubi. Bogatul a primit ceea ce a cultivat în această viață – neputința de a iubi –, și s-a dus în văpăile iadului.

Săracul Lazăr, nu pentru că era sărac, ci pentru smerenia, tăcerea și răbdarea lui, și pentru că avea nume, s-a dus în sânul lui Avraam.

Să ne ajute Domnul, pe fiecare, să fim prezenți, să fim acolo, atunci când cineva are cea mai mare nevoie de noi.