Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele protopop Adrian Chirvasă.

În omilia rostită după citirea fragmentului evanghelic ce relatează învierea fiului văduvei din Nain, Ierarhul Hușilor a explicat ce stare sufletească se ascundea în spatele îndemnului de a nu plânge, adresat de Domnul Iisus mamei ce își conducea fiul spre mormânt:

«Și văzând-o Domnul I s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge!» (Luca 7, 13) 

Fragmentul evanghelic ne vorbește despre dragostea nemăsurată pe care Domnul Hristos a avut-o față de o femeie văduvă, îndurerată pentru că își conducea unicul ei fiu pe ultimul drum.

Intrând în cetatea Nain, Hristos S-a întâlnit cu un cortegiu funerar și a văzut-o pe această femeie care plângea lângă sicriul unicului ei fiu. 

Nimeni din cei care erau de față, cu atât mai puțin mama acestui tânăr, profund îndurerată, nu se așteptau la o asemenea minune, ca acest tânăr să fie înviat. 

Probabil că această văduvă se bucura de un oarecare prestigiu la nivelul cetății Nain, dovadă că erau foarte mulți oameni aproape de ea în această suferință.

Domnul Hristos a fost singurul care a văzut durerea și necazul în toată amplitudinea și desfășurarea lui. El vede întotdeauna ceea ce este în adâncul omului. 

Știm, fiecare în parte, că cea mai mare suferință, care este și greu de dus, este cea care nu se vede, pe care o conștientizăm în adâncul ființei noastre. Singurul care vede suferința din inima omului este Bunul Dumnezeu. De aceea ni se spune, în acest pasaj evanghelic, că Domnul, văzând pe această femeie, I s-a făcut milă. 

Termenul din limba greacă pentru verbul, „a i se face milă”, este foarte puternic. Anume, sensul este acela că atât de îndurerat a fost Domnul că a simțit această durere și milă față de femeia văduvă până în adâncul ființei Sale, până în rărunchi. Pentru mentalitatea vremii respective, când se spunea despre cineva că simte această milă inclusiv până în viscere, era un semn că era părtaș, solidar la această suferință.

De aceea îi spune Domnul acestei femei să nu mai plângă. Acest „nu mai plânge” are sensul mai degrabă înțeles în felul acesta: „Eu sunt lângă tine. Îți văd durerea din adâncul inimii tale și nu te pot lăsa singură”. Nu că nu ar fi trebuit să plângă. 

Este normal să ne îndurerăm în fața morții, pentru că aceasta este inamicul vieții în fața căruia capitulăm cu toți. Este unul dintre oaspeții nepoftiți și pe care nu-i dorim niciodată. Cu toate acestea, moartea vine în viață și lasă foarte multă durere. 

Din acest pasaj evanghelic învățăm să acționăm ca Domnul, să avem ochi duhovnicești, să vedem durerea din sufletul oamenilor - durere care nu se vede nici pe chipul omului, nici din modul cum se comportă ci una pe care o duce numai omul singur, fiind singur în fața acesteia, chiar dacă poate îl vedem zâmbind și că se străduiește să aibă un chip luminos. 

Preasfinția Sa a a arătat că cel aflat în suferință nu are nevoie de vorbe, cât de o prezență plină de compasiune și iubire:

Adesea, în spatele unui zâmbet, se poate ascunde o suferință profundă, foarte greu de dus, pe care cei din jur nu o înțeleg. Nu o înțelegem pentru că noi nu am ajuns la această stare și atitudine pe care numai Domnul o are, ca să simtă până în adâncul ființei Sale milă, iubire, dragoste, compasiune față de oamenii suferinzi.

Cea mai mare mângâiere pentru un om care suferă și trăiește o dramă înlăuntrul inimii sale este atunci când cineva îi poate fi alături cu prezența, cu o vorbă bună, cu strădania de a înțelege ce se întâmplă în sufletul său. 

Noi suntem grăbiți, avem multe prejudecăți pe care le lăsăm să planeze în jurul celor care suferă și trăiesc această dramă în sufletul lor; toate acestea ne aruncă într-o formă de indiferență sau, mai grav, printr-o asemenea atitudine, amplificăm și mai mult suferința din fața omului.

De multe ori, omul care duce o suferință în adâncul inimii sale, nu are nevoie de vorbe. Are nevoie doar de o prezență care să iradieze foarte multă iubire și compasiune.

Din iubire și compasiune se naște și înțelegerea și o percepție foarte fină a ceea ce trăiește omul îndurerat în adâncul ființei sale.

Acesta cred că este motivul pentru care și Domnul s-a apropiat de această femeie văduvă, necăjită, care-și îngropa unicul ei fiu. A avut această compasiune și milă pornită din întreaga Sa ființă, ceea ce L-a determinat ca să-l învieze pe fiul acestei văduve.

Mesajul fragmentului evanghelic este acesta: să avem capacitatea de a sesiza durerile din adâncul inimii oamenilor. Cu cât o durere este mai adâncă și nevăzută, cu atât este mai greu de dus și de suportat și de înțeles, mai ales de cel care o trăiește. Este atât de covârșit de aceasta încât ajunge în punctul în care nu mai găsește sensul vieții. 

Sunt oameni deznădăjduiți, oameni care trăiesc forme de depresie puternică, care nu este numai o formă de neputință a sufletului, ci este mai ales constatarea suferinței că este singur în ceea ce el trăiește atât de negativ și răvășitor și că cei din jur poate nu-l înțeleg, nu reușesc să-i fie aproape. 

Oamenii aflați în aceste situații limită de suferință cumplită nu au nevoie să fie judecați, ci au nevoie de iubire foarte multă, cea care poate învia un suflet care se află în moartea unei depresii, a unei deznădejdi, a unei anxietăți și suferințe cumplite pe care o trăiește în inima sa.

Cu această iubire și compasiune raportează Dumnezeu la toți cei ce trăiesc astfel de suferințe, 

Dă-ne Doamne să avem această iubire care să vadă mai ales suferințele cele nevăzute din inimile oamenilor!

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru preot pe diaconul Alexandru George Moga, pe seama Parohiei Drăgești, iar la finalul slujbei l-a instalat ca paroh al acestei comunități, înmânându-i Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și cheile lăcașului de cult.