Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele protopop Iulian Dumitru Ștefan.

În cuvântul adresat celor prezenți, Preasfinția Sa a vorbit despre capacitatea de a ne mărturisi credința și atașamentul față de Hristos, în contexte ostile:

«Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri» (Matei 10, 32)

Pericopa evanghelică, rânduită în ziua Sfântului Mare Mucenic Mina, ne vorbește despre asumarea mărturisirii credinței în fața oamenilor. Domnul Hristos ne spune că ori de câte ori vom avea curajul, fermitatea și înțelepciunea să-L mărturisim, și El va face același lucru, ca mărturie în fața Tatălui Ceresc.

Capacitatea noastră de a-L mărturisi este direct proporțională cu dragostea pe care o avem față de El. Dacă suntem curajoși și vorbim despre Hristos în situații în care știm că vom fi persiflați sau ironizați, este semn că în inima noastră este o iubire deplină față de El. Noi mărturisim atât cât iubim, sau iubim cât mărturisim.

Ne este foarte ușor să vorbim de oamenii pe care îi iubim și care ne sunt foarte dragi, indiferent de cât de acceptați sunt în anturajul în care trăim noi.

Când iubim pe cineva, avem capacitatea de a vorbi despre acel om, nu ne este rușine. Nu simțim că este vreun obstacol sau poticneală în sufletul  nostru când se pune problema de a ne asuma persoana pe care o iubim.

Suntem în stare să facem sacrificii, să ne jertfim pentru persoana pe care o iubim; indiferent cât de multe lucruri negative sau calomnii și invenții ni s-ar spune despre persoana pe care o iubim, vom rămâne neclintiți în atașamentul nostru față de aceasta. Mai mult decât atât, dacă cineva îndrăznește să murdărească imaginea persoanei pe care o iubim, reacționăm, în mod atât de firesc, apărându-o.

Toate acestea sunt posibile pentru că în inima noastră este dragoste față de acea persoană.

Sfântul Mare Mucenic Mina, care a suferit martirajul în timpul împăratului Dioclețian, a avut curajul, atunci când i s-a cerut să se închine la idoli, să îi înfrunte pe toți cei care îi impuneau acest lucru.

S-a retras, pentru o perioadă de timp, în pustietate. S-a rugat, a postit foarte mult, și după aceea s-a întors în cetate, mărturisindu-L pe Hristos și spunându-le celor care impuneau închinarea la idoli, că aceștia „nu sunt altceva decât niște lemne mute, fără niciun fel de putere, că sunt inexistenți, o făcătură a minții oamenilor; Dumnezeu este Cel viu și adevărat, lui Iisus Hristos trebuie să i ne închinăm și să-L mărturisim”. În urma unei asemenea atitudini de curaj, Sfântul a fost supus la chinuri și martirajului, dându-și viața pentru Hristos.

În acea vreme creștinii erau puțini, păgânii fiind majoritari. Sfântul Mina era conștient că dacă va rosti numele lui Hristos în fața unor oameni care Îl urau, va fi supus la chinuri cumplite și îi va fi luată viața. Când a fost chinuit, jupuindu-i-se carnea de pe trup, el Îl slăvea pe Dumnezeu, pentru că în acest fel își putea arăta dragostea și mărturisirea față de El.

Ierarhul Hușilor a asemănat manifestarea și afirmarea dragostei față de Hristos cu atitudinea pe care o avem față de persoanele pe care le iubim cel mai mult:

Din nefericire, noi suntem foarte lași. Dacă ne aflăm într-un context în care cineva ar putea să ne ironizeze că suntem creștini, că mergem la biserică, că postim, că ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului, preferăm să tăcem, ne este frică să nu fim batjocoriți sau luați peste picior.

Este ca și cum unei persoane foarte dragi i-am mărturisi că o iubim foarte mult, dar nu ieșim niciodată în lume cu ea, spunându-i că ne este rușine cu ea, să vorbim despre ea și să o asumăm în fața celorlalți. Evident, cu o asemenea atitudine nu o vom convinge că o iubim, ci dimpotrivă, că nu este dragoste în inima noastră. Ne asumăm omul pe care îl iubim, indiferent de contextul în care ne aflăm.

Sfântul Nicolae Cabasila ne spune că „martirii au mers la moarte și și-au dat viața pentru Hristos, nu din curaj, ci mai ales din iubire față de El”. Îl iubeau atât de mult pe Hristos, încât nu puteau să renunțe la El, să se lepede, chiar dacă le erau puse în pericol statutul social și profesional sau chiar viața. Toți au preferat să rămână cu iubirea lui Hristos. Nici noi nu putem să renunțăm la oamenii pe care îi iubim, oricât de mult ne-ar supăra sau răni.

Când apar situații conflictuale între noi, dacă există dragoste, nu-l vom lepăda omul de lângă noi niciodată. Îl vom asuma, în virtutea dragostei ce i-o purtăm.

La nivelul relațiilor dintre noi, este foarte ușor să înțelegem ce înseamnă să iubim pe cineva.

Ar fi minunat să reușim, cel puțin cu aceeași intensitate cu care iubim un om, să-L iubim pe Dumnezeu, să avem curajul să vorbim despre El, mai cu seamă într-un context ostil, în care știm că vom fi persiflați și considerați naivi sau înapoiați. Doar astfel vom da proba iubirii noastre față de Hristos.

Avem puterea să mărturisim pe Dumnezeu doar dacă Îl iubim. Mărturisirea este iubirea asumată.

Să vorbim despre credința pe care o trăim, despre bucuria și liniștea pe care ne-o dă când suntem în preajma Sa, și mai presus de toate, de starea de pace multă pe care ne-o dă ori de câte ori ne împărtășim cu Trupul și Sângele Lui.

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit, întru preot, pe diaconul Liviu Chirilă, pe seama Parohiei Bogdănești, Protopopiatul Huși, iar la finalul slujbei l-a instalat ca paroh al acestei comunități, oferindu-i Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și cheile bisericii.