Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Eduard Irimiea, părintele exarh Zaharia Curteanu, părintele secretar eparhial Alexandru Bahnar, părintele protopop Iulian Ștefan, și părintele paroh Marius Huțanu.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre smerenia ce l-a caracterizat pe Sfântul Ioan Botezătorul:

«Ioan le-a răspuns, zicând: Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi, Cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost şi Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei» (Ioan 1, 26-27)

În a doua zi după marele praznic al Botezului Domnului nostru Iisus Hristos în apele Iordanului, Biserica ni-l pune spre cinstire pe Sfântul Ioan Botezătorul, unul dintre cei mai mari profeţi.

Sfântul Ioan a trăit o viaţă foarte austeră, în postire, propovăduind exigenţa apropierii de Împărăţia lui Dumnezeu, care este Însuși Hristos, prin pocăinţă și viaţă curată.

Sfântul Ioan Botezătorul era, în conștiinţa contemporanilor săi, confundat, de multe ori – conform textelor din Noul Testament – cu Hristos. Văzându-i statura morală, asprimea vieţii sale, precum și capacitatea de a rosti adevărul fără niciun ocoliș, oamenii îl întrebau adeseori: „Nu cumva ești tu Hristos, Cel pe care noi Îl așteptăm?”.

La o asemenea întrebare, Sfântul Ioan Botezătorul, un om al adevărului în toate clipele sale, își declina în mod cinstit identitatea, în faţa celor care erau confuzi în ceea ce-l privește. Ar fi putut, foarte simplu, să profite de faptul că oamenii îl vedeau ca fiind Hristos – cum am spune noi, în termeni moderni, să-i manipuleze și să-și atribuie un statut pe care nu-l avea. S-ar fi bucurat de foarte mult respect și de foarte multă cinstire. Ar mai fi pus un plus la modul în care era perceput. N-a făcut acest lucru.

Dimpotrivă, Sfântul Ioan Botezătorul s-a smerit pe sine, în faţa contemporanilor săi, descriindu-și în mod corect poziţia pe care o ocupa, din punct de vedere spiritual, în iconomia mântuirii.

Pe lângă faptul că a subliniat veșnicia Fiului lui Dumnezeu, Care S-a întrupat, ca Om, din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, spunând că „Cel pe care Îl vedeţi este de mai înainte de mine, și Acestuia eu nici măcar nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei”, Sfântul Ioan a spus, de asemenea: „Eu vă botez cu apă, iar El vă botează cu Duh Sfânt și foc” și „Eu trebuie să mă micșorez, și El să crească”. Aceste cuvinte definesc un comportament cu care noi nu suntem obișnuiţi.

În general, atunci când cineva are o părere deosebită despre noi, poate chiar ușor exagerată, noi acceptăm acest lucru, nu facem niciun fel de corecţie. Nu vom spune: „Pe undeva, lucrurile nu stau chiar cum le vezi tu”. Sau, dacă o facem, o facem cu un gând viclean, de a-l determina pe cel care are o părere foarte bună despre noi să mai pluseze ceva în modul cum ne percepe.

Astfel, noi manifestăm o smerenie falsă, spunând: „Nu sunt chiar așa cum mă vezi”, dar în mintea noastră de-abia așteptăm să-l auzim pe cel care are o părere foarte bună despre noi, cum continuă și mai adaugă un mic brodaj la modul în care ne caracterizează. Noi nu avem această putere și această capacitate de smerenie, pe care a avut-o Sfântul Ioan Botezătorul.

Pentru mentalitatea vremii respective, a nu fi vrednic să dezlegi cureaua încălţămintei cuiva, însemna că nici măcar nu te puteai bucura de statutul de rob (sclav). Sclavii erau cei care, atunci când stăpânii lor intrau într-o anumită încăpere, le dezlegau cureaua încălţămintei.

Sfântul Ioan Botezătorul nu se consideră nici măcar sclav, ci mai prejos decât atât, în raport cu Hristos, deși – așa cum am subliniat – el se bucura de un prestigiu, de o anumită vizibilitate în rândul contemporanilor săi, care îl confundau cu Hristos.

Vă închipuiţi câtă smerenie și ce atitudine frumoasă a avut Sfântul Ioan Botezătorul faţă de Hristos?

Preasfinția Sa a vorbit despre pericolele sufletești ale mândriei și orgoliului propriu:

Noi trăim într-o lume foarte mândră și agresivă în același timp, pentru că cele două merg mână în mână. Omul mândru este și foarte agresiv. Nu are limite în ceea ce privește setea de a fi lăudat într-o manieră exagerată.

De aceea, în jurul unor asemenea oameni, sunt foarte mulţi lingușitori, iar aceștia sunt acceptaţi și promovaţi de către cineva care ocupă o poziţie cu atribuţii de decizie importantă. Relaţia dintre cel care are o anumită responsabilitate și cei de care se ocupă (pe care îi putem numi colaboratori, mai degrabă, decât subalterni) este una viciată, din punct de vedere moral, pentru că cei din jurul celui care are o responsabilitate îi creează o imagine foarte falsă despre sine însuși, lingușindu-l, neavând curajul de a-i spune atunci când greșește (când nu are o abordare corectă), lăsându-l să se îmbete cu convingerea eronată că el este cineva – nu numai că are puterea, care, de cele mai multe ori, corupe (cum spune un gânditor), ci se și urcă pe un piedestal, pe care, în conștiinţa sa, este extrem de conștient că nu-l merită.

Sfântul Ioan Botezătorul este un exemplu foarte bun pentru noi, de a fi smeriţi, de a căuta să ne caracterizăm și să ne definim exact așa cum suntem în faţa propriei noastre conștiinţe, fără să ne iluzionăm sau să ne lăsăm hipnotizaţi de părerile lingușitorilor de pe lângă noi, care ne urcă undeva sus, iar noi știm că nu merităm acel loc. Conștiinţa ne dă mărturie că noi suntem mult mai jos decât îi lăsăm pe cei din jurul nostru să ne plaseze.

Sfântul Grigorie Palama, care a trăit în secolul al XIV-lea și a fost Arhiepiscopul Tesalonicului, dă o tâlcuire foarte duhovnicească a acestei atitudini, pe care a avut-o Sfântul Ioan Botezătorul faţă de Hristos.

În faţa tainei întrupării lui Hristos, cureaua încălțămintei nu este altceva decât unirea tainică dintre cele două firi – umană și dumnezeiască – în unicul ipostas al Logosului Întrupat. Iar încălţămintea – spune tot Sfântul Grigorie Palama – este firea noastră omenească, asumată de către Hristos, în integralitatea ei, exceptând păcatul.

Părintele Episcop Ignatie a afirmat că starea de smerenie, în fața lucrurilor care ne depășesc, ne procură foarte multă bucurie și împlinire sufletească:

Sfântul Ioan Botezătorul a fost smerit, nu numai ca modalitate de relaţionare, ci a fost smerit și faţă de taina lui Hristos (a Întrupării Sale), nu a căutat să iscodească. Preluând un text din slujba Crăciunului, am putea spune că Sfântul Ioan Botezătorul nu iscodește taina, nu intră în teritorii în faţa cărora trebuie să rămână în uimire. Așa se spune în slujba Crăciunului, legat de bucuria venirii lui Dumnezeu-Fiul printre noi, ca Om: că taina nu suferă ispitire (iscodire), ci doar uimire.

În faţa unui lucru care ne depășește, din punct de vedere al capacităţii noastre de a procesa lucrurile, rămânem în uimire, într-o stare de admiraţie, nu căutăm să disecăm lucrurile. Suntem cuprinși de o bucurie extraordinară, și ne este suficientă acea bucurie și uimire în faţa unei taine, a unei realităţi care ni se întâmplă, fără să căutăm să o împărţim în o sută de lucruri. Pur și simplu ne bucurăm.

Așa se bucura și Sfântul Ioan Botezătorul, văzându-L pe Hristos, fiind în faţa Lui, smerindu-se, considerându-se mai prejos decât orice sclav care putea să se aplece și să dezlege cureaua încălţămintei. Mai mult decât atât, Sfântul Ioan Botezătorul stătea în uimire și bucurie, în faţa tainei Întrupării lui Hristos, căci în faţa lui nu era un simplu om, ci Dumnezeu făcut Om, pentru ca noi, oamenii, să ne facem dumnezei după har.

Încălţămintea este făcută din piele, din cele ale pământului, iar acest lucru simbolizează – așa cum ne spune Sfântul Grigorie Palama – firea noastră omenească.

Sfântul Ioan Botezătorul a avut cea mai dreaptă și mai profundă înţelegere despre Hristos. Când S-a apropiat de Iordan, Hristos era un anonim, un necunoscut, de aceea el le spune contemporanilor săi: „Pe Cel care vine acum voi nu-L cunoașteţi” și „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii”.

Cu alte cuvinte, Hristos, Cel fără de păcat, desăvârșit, vine și Își asumă păcatul nostru, fără ca El să-l săvârșească, și îl răstignește pe Cruce, biruind moartea, pentru ca noi să ne bucurăm de lumina Învierii, de biruinţa asupra celui mai mare inamic al omului – moartea.

Vedeţi câte lucruri frumoase se pot întâmpla, când avem o atitudine smerită! Când suntem mândri, plini de sine, și ne cocoţăm pe locuri care nu ni se cuvin, vine și momentul în care plătim (scadenţa), și, cu cât suntem mai sus cocoţaţi, cu cât îi amăgim pe cei din jurul nostru că noi am fi cineva, iar în faţa propriei noastre conștiinţe ne dăm seama cât de mici suntem, câte deficienţe (neputinţe, carenţe spirituale) avem și cât de corupţi suntem din punct de vedere moral, cu atât ne vom zdrobi mai tare, când vom cădea, iar acea stare va fi foarte greu de dus pentru noi, pentru că ne-am mândrit și nu am avut o atitudine de smerenie.

Din atitudinea Sfântului Ioan Botezătorul învăţăm să fim oameni smeriţi, să nu ne lăsăm îmbătaţi de putere, să nu-i manipulăm pe cei din jurul nostru (nici emoţional, nici relaţional) pentru a ne hrăni propriul orgoliu, ci să avem capacitatea de a ne descrie și a ne autocaracteriza exact așa cum suntem.

Acesta este un examen foarte mare și greu pentru noi. Iar dacă ne este greu să facem acest lucru – pentru că fiecare om are taina sufletului său, pe care nu o poate împărtăși decât celui în care are cea mai mare încredere –, mai bine să rămânem în atitudinea de smerenie și de bunăcuviinţă, fără să dăm niciun detaliu despre cele pe care le trăim, și să-i descurajăm pe cei care ne urcă pe un piedestal, iar noi știm că nu merităm acel lucru și nu suntem vrednici.