În Duminica a IV-a din Postul Mare, Preasfinţitul Părinte Ignatie, Episcopul Huşilor, a săvârşit Sfânta Liturghie la Catedrala Episcopală „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi.

Din soborul slujitorilor a făcut parte şi părintele consilier eparhial Vladimir Beregoi.

În cuvântul de învăţătură, Preasfinţia Sa a scos în evidenţă sinceritatea tatălui copilului bolnav, în privinţa credinţei avute:

Tatăl din Evanghelie Îl roagă pe Hristos să se milostivească de el, de durerea pe care o poartă, văzându-şi copilul într-o formă de degradare spirituală. În urma acestei cereri, se încropeşte un dialog foarte frumos, sincer, fără menajamente, ca o formă de spovedanie, din partea tatălui acelui copil.

Tatăl din Evanghelie este pus în faţa unui test. Hristos nu îl întreabă câtă credinţă are. Dumnezeu nu întreabă în felul acesta, pentru că nu există ceva care să măsoare intensitatea credinţei cuiva. Dumnezeu nici nu are nevoie de aşa ceva, căci El se uită în adâncul sufletului omului şi ştie câtă credinţă are.

Ierarhul Huşilor a explicat importanţa sincerităţii depline în relaţia cu Dumnezeu:

„Tatăl din Evanghelie îşi dă seama că credinţa lui este mică, sărăcăcioasă, de aceea răspunde: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele!”. Este una dintre cele mai frumoase rugăciuni pe care o poate face omul. Pentru că tatăl acesta nici nu deznădăjduieşte, nici nu se gândeşte că ar fi imposibil să îi fie vindecat copilul, de vreme ce Dumnezeu îi cere credinţă. Nu este ipocrit, nu se maschează, pozând într-un om care are credinţă, când, de fapt, în sufletul lui nu este aproape nimic, ci este un om sincer, autentic. Îi spune lui Dumnezeu ceea ce este cu adevărat în inima lui.

Acelaşi lucru ni se cere şi nouă: să nu fim ipocriţi când vorbim de credinţă. Dumnezeu nu are nevoie să încercăm să ne facem o imagine falsă în ceea ce priveşte modul nostru de relaţie cu El. Nu ne cere să spunem ceea ce avem, ci ceea ce nu avem. Nu ne cere să inventăm ceva. Ne cere să ne mărturisim, să spunem ceea ce nu este în noi, ca El să ne poată ajuta.”

De asemenea, Părintele Episcop Ignatie a arătat cum ar trebui să înţelegem cuvântul: „de poţi crede, toate îţi sunt cu putinţă”:

Acest cuvânt nicidecum nu se referă la faptul că a avea credinţă presupune a fi împlinite toate dorinţele. Aşa cum noi, din păcate, înţelegem credinţa. Noi venim, câteodată, la biserică şi am vrea să avem această putere, această capacitate, ca atunci când Îi cerem ceva lui Dumnezeu, să se şi împlinească.

Credinţa înseamnă, în primul rând, această formă de încredere că Dumnezeu este Cel care ţi se dăruieşte în momentele critice, în momentele delicate ale vieţii tale. Tu să ai credinţă că El este aproape de tine. Aşa cum apelezi la un prieten, la oamenii tăi de suflet, de la care simţi că poţi primi ajutor, atunci când eşti într-o situaţie limită, iar ei nu te pot refuza în niciun fel. Aceasta înseamnă să fii un om credincios: o relaţie personală, directă, de încredere deplină în Dumnezeu, iar toate celelalte să le lăsăm în seama Lui.

A avea credinţă presupune o relaţie personală cu Dumnezeu, înseamnă să doreşti să te întâlneşti cu El. Noi aceasta facem ori de câte ori venim la biserică. Când Îi cerem ceva lui Dumnezeu, să înţelegem credinţa ca pe o relaţie personală, ca pe o dorinţă de a-L întâlni. Atunci ai deschiderea de a-I spune ceea ce este inima ta.”

Totodată, Preasfinţitul Ignatie a afirmat că credinţa reală transpare din comportamentul nostru, iar Dumnezeu a sădit în noi dorinţa permanentă de a urca spre întâlnirea cu El:

„Cu cât un om vorbeşte mai mult de credinţa lui, cu atât dovedeşte că nu este cu adevărat credincios. Când ai ceva cu adevărat în inima ta, în adâncul fiinţei tale, nu simţi nevoia să vorbeşti despre aceasta. Credinţa vorbeşte prin faptele tale, prin atitudine şi prin starea sufletului tău. A fi un om credincios se vede din comportament.

Să înţelegem credinţa ca întâlnire cu Dumnezeu. Avem nevoie de credinţă, post şi rugăciune. Postul trebuie înţeles ca o libertate faţă de cele materiale. Nu te domină cele materiale, ci tu eşti cel care le stăpâneşti, ca un om inteligent, raţional. Rugăciunea este o formă de întâlnire frumoasă cu Dumnezeu. (...) Dumnezeu ne-a setat ca să urcăm. Ar fi minunat ca, aşa cum suntem preocupaţi ca din punct de vedere profesional, al carierei, să urcăm pe mai multe trepte, să existe aceeaşi preocupare, acelaşi consum de energie, în a urca, din punct de vedere spiritual, scările virtuţilor, spre Dumnezeu.”

Ultimele articole