În după-amiaza zilei de miercuri, 16 martie 2022, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a oficiat Liturghia Darurilor înainte sfințite în localitatea Crivești, filie a Parohiei Ciortolom, Protopopiatul Bârlad.

Alături de Preasfinția Sa au slujit și părintele protopop Vasile Lăiu și părintele paroh Marian Alexa.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a făcut referire la modul în care atitudinea și starea noastră interioară se zugrăvește pe chip:

«Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ» (Facerea 4, 10)

În cadrul Liturghiei a fost citit un pasaj scripturistic din Cartea Facerii, care ne vorbește despre crima pe care a săvârșit-o Cain asupra lui Abel.

Cain – ne spune Cartea Facerii – era lucrător de pământ (agricultor). Abel era păstor de oi. Amândoi s-au gândit să-I aducă jertfă lui Dumnezeu.

Abel a adus jertfă lui Dumnezeu din oile sale, cele întâi-născute (adică primul rod, i-a dat lui Dumnezeu ceea ce era mai bun,). Cain a adus din darurile pământului și le-a așezat spre prinos (jertfă) lui Dumnezeu.

Spre nemulțumirea și indignarea lui Cain, Dumnezeu a primit doar jertfa lui Abel. Acest lucru l-a umplut de gelozie, de răutate și de gând nesăbuit. Cain l-a momit pe Abel, chemându-l în câmp, ca mai apoi să-l ucidă. Nu putea suporta, din invidie și gelozie, faptul că Dumnezeu a primit jertfa lui Abel. Domnul citise inima lui Abel și a văzut că este una bună, de aceea i-a primit jertfa.

Dumnezeu îl întreabă pe Cain (după ce nu i-a fost primit darul ): «Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât fața ta? Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!» (Facerea 4, 6-7). Cu alte cuvinte, Dumnezeu i-a amintit lui Cain că, dacă în inima sa locuia binele, starea de pace, aceasta ar fi trebuit să se reflecteze și pe chipul său (pe fața sa).

Binele săvârșit înseamnă seninătate, bucurie. Când face un lucru bun, când săvârșește binele, omul primește în sufletul său lumină și bucurie.

În schimb, când săvârșește răul, chipul său se întunecă, se urâțește și se posomorăște. Acest lucru s-a întâmplat și cu Cain. Chiar dacă el a vrut să-I dea lui Dumnezeu din darurile pământului, inima sa nu era una bună, dovadă că, după câteva clipite, a fost în stare să-l ucidă pe fratele său. Este primul fratricid din istoria umanității.

Nevinovăția, puritatea și inima bună pe care le-a avut Abel sunt cele care s-au urcat la Ceruri și au cerut tributul, în momentul în care Cain a vărsat sângele lui Abel. Cain este întrebat de Dumnezeu: «Unde este fratele tău? Ce ai făcut cu el?»

Cain – cel care avea pe mâinile lui proaspăt sângele fratelui său – răspunde obraznic, într-o manieră foarte îndrăzneață, având curajul să ridice ochii în fața lui Dumnezeu și să-L înfrunte, spunându-i: „De ce mă întrebi pe mine? Sunt eu îngrijitorul fratelui meu?”. Cu alte cuvinte: „De ce-mi pui mie o întrebare atât de nepotrivită?” Așa se comporta Cain, de parcă n-ar fi greșit în niciun fel, chiar dacă mirosul uciderii lui Abel era încă proaspăt.

În urma acestei lipse de pocăință din partea lui Cain, Dumnezeu îi dă o pedeapsă – să fie un fugar, un blestemat și un om însemnat, adică să nu-și găsească, nicio clipă, liniștea în lumea aceasta.

Pornind de la episodul biblic despre Cain și Abel, Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre formele uciderii sufletești prin ură, calomnie și invidie:

Chiar dacă noi nu-l ucidem la modul propriu pe fratele (aproapele) nostru, așa cum a făcut-o Cain, sunt atâtea forme (chipuri) de a-l înăbuși, de a-l asfixia, spiritual vorbind, pe semenul nostru. Răutatea pe care o manifestăm față de cei din jurul nostru, ura sau invidia sunt cele care ucid sufletul omului.

Însuși Hristos ne spune, în Predica de pe munte, că cel care îl urăște pe aproapele său, deja a săvârșit o ucidere în inima sa, pentru că ura înseamnă lipsă de iubire, înseamnă moarte. Iubirea înseamnă viață.

Când suntem triști, cu sufletul plin de răutate, simțim că nu mai avem dispoziție pentru viață; parcă am fi anesteziați (amorțiți), din punct de vedere spiritual, și nu mai avem niciun curaj, nimic nu ne mai bucură, nimic nu mai poate constitui un imbold înspre a simți că este liniște în inimă.

Răutatea paralizează (amorțește) sufletul și îl transformă într-o realitate moartă.

În schimb, bunătatea și iubirea sunt cele care înviază omul – ne înviază și pe noi, când suntem răi, dar îi înviază și pe cei din jurul nostru.

Cain nu a putut să aibă puterea de a se bucura că Dumnezeu a primit darurile lui Abel.

Invidia se hrănește – ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur – din faptele bune ale celor din jurul nostru. Nu putem suporta ca cineva dintre cei din jurul nostru să prospere, să fie mai buni decât noi, să se descurce mai bine decât noi și, în momentul acela, noi ne comportăm precum Cain – îl ucidem în sufletul nostru pe acel om.

Același lucru se întâmplă atunci când calomniem gratuit, când plecăm urechea la ceea ce ne spune unul și altul despre anumite persoane.

Omul invidios și răutăcios este cel care și inventează foarte mult despre viața celor cu care el interacționează.

Calomniază, spune lucruri la limita adevărului – minciuni atât de bine meșteșugite, încât ele să pară că sunt niște adevăruri (de fapt, minciuni care stau pe lângă adevăr, sau împrumută puțin din chipul adevărului, tocmai pentru ca să fie credibile).

Au fost nenumărate situații în care, fiecare dintre noi, am auzit despre cineva un anumit lucru, ni s-a șoptit un cuvânt urât pe care acea persoană l-ar fi rostit despre noi – și ne dăm seama că acest lucru nu are niciun fel de corespondent cu realitatea.

Dacă avem puterea de a răbda ocara (calomnie), ca, în felul acesta, Dumnezeu să facă dreptate, nevinovăția noastră se urcă, ca sângele lui Abel, la Cer, și își cere tributul. Dumnezeu este Cel care ne face dreptate, așa cum s-a întâmplat cu sângele lui Abel – Însuși Dumnezeu i-a spus lui Cain că „sângele fratelui tău este cel care a urcat la Ceruri și a cerut tributul”.

E greu să îndurăm o calomnie gratuită și, din păcate, astăzi calomniem cu foarte mare ușurință și dexteritate. Dar dacă am avea capacitatea de a răbda calomnia respectivă, nevinovăția noastră Îl va îmbuna pe Dumnezeu, Îl va determina să facă El dreptate - să nu ne facem noi dreptate.

Dacă vom avea smerenia și bunătatea pe care a avut-o Abel – chiar dacă acest lucru l-a costat viața –, Dumnezeu va fi de partea noastră.

Lumea este plină de „Caini” care ucid, care sunt geloși, invidioși, răutăcioși, iar în inima lor clocotesc de mânie și de ură. Aceștia trăiesc neliniștiți, ca niște fugari și blestemați în lumea aceasta. Să ne ferească Domnul de o asemenea atitudine!

Să încercăm, pe cât ne stă în putință (nu ne iese, dar ne luptăm cu noi înșine), măcar să nu manifestăm răutate gratuită, să nu calomniem, să nu murdărim viețile (identitățile) celor din jurul nostru prin minciunile pe care le inventăm, sau cărora le plecăm urechea cu mare ușurință, fără să ne gândim că s-ar putea să fie o înșelare, o eroare, o capcană în care am fost atrași.

Să ne dea Domnul să fim buni și cu inimă deschisă, iar când șchiopătăm și suntem răi, chiar dacă pe moment nu reușim să ne redresăm, să-I cerem Domnului iertare pentru cele pe care le-am făcut.