Duminică, 19 noiembrie 2023, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a săvârșit Sfânta Liturghie în localitatea Valea Lungă, filie a Parohiei Docăneasa, Protopopiatul Bârlad. Cu acest prilej, Ierarhul Hușilor a sfințit și clopotnița ansamblului parohial.

Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele protopop Andrei Mereuță și părintele paroh Virgil Vulpe.

În cuvântul de învățătură, Preasfinția Sa a vorbit despre modul în care statutul social și averea unei persoane ne pot influența modul de raportare față de aceasta, comportament ce trădează propriul atașament față de avuții:

«Și a zis către ei: Vedeți și păziți-vă de toată lăcomia, căci viața cuiva nu stă în prisosul avuțiilor sale» (Luca 12, 15)

Pasajul evanghelic ne relatează atitudinea pe care un om bogat a avut-o față de avuțiile sale. De fapt, Hristos a rostit pilda într-un context foarte precis, legat de versetul din motto.

Mântuitorul Iisus Hristos i-a îndemnat pe contemporanii Săi, și ne îndeamnă și pe noi, să nu ne legăm inima de avuții, pentru că viața noastră nu stă în acestea.

Acest cuvânt al Domnului este de o actualitate izbitoare pentru noi.

Din nefericire, noi evaluăm oamenii și ne raportăm la ei în funcție de statutul lor social. Un om care deține foarte multe avuții, stârnește admirația în inima noastră.

Aproape instinctual, atitudinea noastră este foarte diferită față de un om bogat sau care are un anumit statut (o anumită poziție socială sau publică) și față de un om amărât, care are un statut social nu foarte important.

Îi respectăm mai mult pe cei cu o anumită vizibilitate socială, decât pe cei care decid să trăiască într-o anumită formă de smerenie și de anonimat, fără să caute să fie sub reflectoarele vieții publice.

Cuvântul Mântuitorului este esențial pentru modul cum ar trebui să ne recalibrăm atitudinea față de cei care sunt bogați sau dețin o funcție publică.

Din nefericire, ajungem să-i respectăm mai mult pe cei de care simțim că depindem și viața noastră este, cumva, în mâinile lor, sau, într-un moment delicat al vieții noastre, o decizie a acestora ne poate dezavantaja. Ne raportăm cu slugărnicie (lingușeală) față de asemenea oameni, când, de fapt, ar trebui să avem o atitudine de iubire și sinceritate.

Bogatul din Evanghelie credea, cu adevărat, că viața lui este concentrată în avuțiile sale, de aceea, era preocupat să-și mărească hambarele.

 Într-o omilie cu referire la această parabolă, Sfântul Vasile cel Mare ne spune că Dumnezeu, în delicatețea și gingășia Sa, l-a așteptat pe acest bogat să se pocăiască, i-a dat vreme de pocăință, i-a dăruit mult belșug, i-a înmulțit roadele, cu gândul și cu nădejdea că, poate, își revine în sine și se gândește că nu trebuie să acorde o așa de mare importanță la tot ceea ce a agonisit.

De fapt, bogatul căruia i-a rodit țarina, idolatriza avuțiile – credea că acestea sunt totul, atât pentru trupul, cât și pentru sufletul său. De aceea, își grăiește sieși: „Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te” – este o raportare foarte materialistă.

Bogatul era afundat în cele materiale, nu mai vedea niciun fel de dimensiune a vieții sale spirituale – credea că și sufletul său mănâncă și bea, și voia să-l hrănească, când, de fapt, sufletul are nevoie de cele spirituale, care țin de modul nostru de a ne trăi credința în Dumnezeu.

Atitudinea de idolatrizare față de bogățiile sale reiese din pronumele posesive, pe care le folosea, în mod excesiv: „Ce voi face cu roadele mele? Voi strica jitnițele mele și le voi face mai mari, unde voi adăposti toată roada acumulată”.

Prin urmare, cu cât un om este mai autoreferențial, cu cât este mai centrat pe sine însuși, și crede că toate sunt numai pentru el și nimic pentru ceilalți, ajunge în punctul în care să idolatrizeze cele materiale, le consideră ca fiind totul pentru el, și nimic nu mai contează în această lume.

La un moment dat, Dumnezeu intervine în gândirea scandaloasă a acestui bogat, și îi aduce aminte de sfârșitul vieții, când nimeni nu ia cu el ceva din cele adunate în lumea aceasta. Va lua cu sine doar cele spirituale – faptele bune, lumina, bunătatea, iubirea, pe care le-a împărtășit semenilor săi. Noi știm foarte bine acest lucru, a intrat chiar în limbajul popular expresia: „patru scânduri într-un cui, asta-i averea omului”.

De aceea, Dumnezeu îi spune acestui bogat: „Nebune, în noaptea aceasta Eu voi lua sufletul tău, și cele pe care le-ai adunat, cui vor rămâne?”. Domnul îl numește în felul acesta, pentru că bogatul nu se gândea că există viață spirituală, că există Dumnezeu.

În Psalmi (52, 1), găsim acest cuvânt: „Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu”. De aceea, Domnul îl numește pe acest bogat „nebun” – cel care crede că nu este Dumnezeu, și totul se limitează numai la lumea materială și crede că tot ceea ce se vede are valoare.

Ierarhul Hușilor a arătat că bucuria și împlinirea în viață sunt date de valorile spirituale pe care ni le asumăm:

De fapt, cele mai de preț și mai consistente pentru viața unui om, sunt cele care nu se văd, cele spirituale.

Cât de mult alergăm după liniște, după bucurie sau după iubire? Acestea nu sunt realități materiale, ci sunt stări ale sufletului nostru, și pe acestea le îndrăgim cel mai mult.

Cu toate acestea, unii decid să se atașeze, în mod patologic, de cele materiale. Cu cât un om este mai egoist, mai centrat pe sine însuși, cu atât există tendința de a se afunda în cele materiale.

Bogatul din parabolă crede că doar ceea ce se vede și ceea ce poate fi pipăit, are valoare și merită atenție, și că doar ceea ce poate fi posedat, în mod concret, ne conferă un anumit statut. De fapt, relevante sunt cele spirituale.

Este o poveste (adevărată), în acest sens, consemnată de către istoricul Marius Oprea, în cartea „Zorba și Catedrala”. În perioada comunistă, era considerat definitoriu materialismul dialectic, adică tot ceea ce se vede, tot ceea ce poate fi pipăit are valoare și doar acestea există cu adevărat, în timp ce Dumnezeu și tot ceea ce ține de sufletul nostru, atâta timp cât nu le vedem, nu le pipăim, și nu pot fi detectate empiric de către noi, nu există.

În această poveste ni se spune că, la ora unui profesor, a intrat un reprezentant al partidului comunist, care venise în inspecție, și încerca să-i convingă pe copii că Dumnezeu nu există. Și a început să-și dezvolte argumentarea, în fața celor mici, în felul următor: i-a întrebat pe copii dacă ei văd banca. Copiii au răspuns: „Evident, o vedem”. „Puteți pune mâna pe ea?” „Da, putem pune mâna pe ea” „Deci o puteți pipăi. Există această bancă, dacă voi o puteți vedea și o puteți pipăi?” „Da, sigur că există.” „Dumnezeu, pe Care nu-L vedeți, nu-L puteți pipăi, există?” „Nu există, conform acestei logici.”

Atunci, profesorul intervine, pentru a-și ajuta elevii, întrebându-i: „Copilași, mintea tovarășului o vedeți?”. Copiii răspund: „Nu o vedem”. „O puteți pipăi?” „Nu.” „Atunci, înseamnă că ea nu există”.

Pentru o asemenea abordare, profesorul respectiv a făcut pușcărie, pentru că a îndrăznit să-l înfrunte pe cel care era mandatat să le predea copiilor materialismul dialectic, convingându-i că doar ceea ce vedem și pipăim, există.

De fapt, cele mai esențiale lucruri nu se văd, și acestora ar trebui să le acordăm o atenție sporită.

Din pilda bogatului căruia i-a rodit din belșug țarina învățăm să nu ne raportăm la cei din jurul nostru, în funcție de bogăția pe care o dețin, sau de funcția publică pe care o au.

Acestea nu sunt definitorii pentru un om, nu îl reprezintă cu adevărat, ci caracterul său, ceea ce are în inima sa – bunătatea, lumina, altruismul, capacitatea de deschidere și de înțelegere a suferinței celui de lângă el, spontaneitatea de a-l ajuta pe cel care este în nevoi, sărman.

Acestea ar trebui să fie caracteristicile după care să ne ghidăm, când vrem să apreciem, în mod deosebit, o anumită persoană, iar nu în funcție de bogățiile pe care le are sau de funcția publică pe care o deține.

Să ne dăruiască Domnul smerenie și înțelepciune, ca să ajungem la convingerea că ceea ce nu se vede are o relevanță mult mai mare pentru om (pentru suflet), decât ceea ce vedem. Nu disprețuim și nu devalorizăm ceea ce vedem sau pipăim. Toate sunt darurile lui Dumnezeu, absolut totul – și faptul că trăim confortabil, și că ne putem descurca din punct de vedere material -, însă acest confort nu trebuie idolatrizat, nu trebuie considerat ca fiind totul.

Știm cu toții că, cel mai important, în relațiile dintre noi și în relație cu propriul nostru suflet, sunt cele spirituale – iubirea, bunătatea, iertarea, liniștea, capacitatea de a avea o inimă deschisă, pentru a-i primi pe toți cei sărmani, suferinzi și cu sufletul scrijelit de durere și de multe încercări.