Prietenii lui Dumnezeu, chiar dacă vor muri, vor trăi. Este ceea ce Hristos le spune surorilor Marta si Maria, întristate și dezamăgite că El nu a ajuns la timp ca să îl salveze pe Lazăr din chingile morții.

 

Gândurile lui Dumnezeu sunt întotdeauna altele decât gândurile noastre. Noi avem tendința să ne revoltăm împotriva lui Dumnezeu atunci când considerăm că El trebuie să fie prezent în anumite situații limită, critice, din viața noastră. Îi reproșăm că nu lucrează în viețile noastre atunci când avem cea mai mare nevoie.

Aceeași atitudine au avut și surorile lui Lazăr. Primul cuvânt pe care I l-au spus lui Iisus a fost reproșul că nu a venit mai devreme, când Lazăr, prietenul Său, avea mai mare nevoie.

Dumnezeu-Omul, în delicatețea și gingășia Sa, încearcă să le sensibilizeze pe aceste femei care aveau sufletele cernite de durere și să le încurajeze, spunându-le: „Eu sunt Învierea și viața. Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi”. Cu alte cuvinte, „moartea, pentru Mine, Cel ce sunt însăși Viața, nu este un pericol”.

Marta și Maria nu au înțeles ce vrea să le spună Iisus prin acest cuvânt. Dacă ar fi înțeles mai profund ce înseamnă a fi „prietenul” lui Iisus, atunci ar fi avut o încredințare și o întrezărire lăuntrică a acestui cuvânt a lui Dumnezeu-Omul.

Inima lor era concentrată mai mult pe moartea lui Lazăr, care ar fi putut să fie evitată dacă Iisus ar fi ajuns la timp, decât pe frumusețea a ceea ce Sfântul Ioan Evanghelistul numește prietenia dintre Iisus și Lazăr.

A fi prietenul lui Dumnezeu înseamnă a crede că poți să vezi slava lui Dumnezeu. Iisus îi amintește Martei de acest lucru în momentul în care îi poruncește să transmită cuiva să se ridice piatra. Marta, în sinceritatea și în indignarea ei, Îi va spune lui Iisus: „Doamne, Lazăr miroase, a intrat în stare de putrefacție, este mort de patru zile”.

La această nemulțumire, Iisus, cu aceeași delicatețe și gingășie, îi va spune Martei un lucru foarte frumos: „Nu ți-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu? Dacă tu vei avea credința că pot să îl înviez pe Lazăr din morți, vei fi părtașă slavei lui Dumnezeu! Pentru Mine, care sunt Viața ființială, nu este niciun obstacol în a readuce pe cineva la viață. Nici starea de putrefacție, nici că a fost mort de câteva zile, nici piatra mormântului, nici moartea însăși nu sunt obstacole pe care să nu le pot depăși".

A fi prietenii lui Dumnezeu înseamnă a avea credință că putem vedea slava lui Dumnezeu, că putem învia din mormântul păcatelor care ne murdăresc și ne desfigurează spiritual.

Este nevoie doar să avem urechile duhovnicești ciulite înspre cuvântul lui Hristos, care ne poate chema pe nume, pe fiecare dintre noi, spunându-ne să ieșim din mormântul păcatelor noastre – care ne aruncă în stare de stricăciune și de murdărie spirituală. Dacă surorile lui Lazăr ar fi înțeles cu adevărat ce înseamnă a fi prieten cu Dumnezeu, nu s-ar fi indignat și nu I-ar fi reproșat lui Iisus că nu a ajuns la timp.

Când doi oameni sunt prieteni, au capacitatea de a trece peste momentele dificile și delicate. Este important să realizăm cu adevărat ce este prietenia. Dacă înțelegem prietenia ca o formă de îndrăzneală, ca o formă de a crede că ni se cuvine totul, jignind și rănind sufletul celui pe care îl iubim, aceea este, de fapt, o formă de sclavie. Vrem să dispunem de cel de lângă noi oricând, ignorând stările sale sufletești sau desconsiderându-le.

Hristos a fost foarte delicat. Chiar dacă surorile Marta și Maria s-au raportat la El cu reproș, El nu le-a ignorat durerea din suflet, minimalizându-o, chiar dacă Hristos avea certitudinea că Lazăr va învia. El ține cont de durerea acestor femei care stăteau în fața unui inamic al vieții noastre (moartea), și constatau iminența acesteia, faptul că nu poate fi evitată.

Iisus însuși s-a alăturat durerii acestora, pentru că îl iubea pe Lazăr. În Evanghelie ni se spune că atunci când Iisus a întrebat unde este pus Lazăr iar ele I-au spus „vino și vezi”, El a lăcrimat. Sunt lacrimile lui Dumnezeu-Omul, pentru că tot ceea ce Hristos săvârșea, săvârșea dumnezeiește și omenește. Hristos are două firi (dumnezeiască și omenească), unite în unicul ipostas al Logosului întrupat. Toate faptele pe care le săvârșea erau teandrice.

Dumnezeu l-a creat pe om pentru viață, nu pentru moarte. Păcatul a introdus moartea în existența noastră. Aceasta este o consecință a păcatului protopărinților noștri, Adam și Eva.

Iisus, prietenul cel adevărat al fiecăruia dintre noi, lăcrimează și se întristează când noi suntem în neputințe, durere și dezamăgire. Nu le ignoră niciodată.

Noi, din orgoliu, avem tendința să ignorăm suferința celor de lângă noi, chiar prieteni. Mândria nu ne lasă să vedem că celălalt suferă și trăiește o dramă lăuntrică. Fiecare ne credem mai victimă decât celălalt și considerăm faptele celuilalt mai grave decât ale noastre. Este o competiție de a arăta celui care ne-a greșit că faptele sale sunt mult mai grave decât cele făcute de noi.

Să luăm aminte la Iisus Hristos, modelul desăvârșit pentru fiecare dintre noi.

În virtutea iubirii, noi credem că persoanele pe care le iubim nu ne vor trăda niciodată. Această încredințare este rodul dragostei. Când iubim pe cineva, credem că nu îl vom trăda niciodată.

Iuda L-a trădat pe Iisus pentru că nu Îl iubea. Unde este lipsă de iubire, va veni, negreșit, și trădarea. Cu cât lipsa de iubire este mai neasumată, cu atât trădarea va fi mai perfidă.

Când iubirea este asumată, trădarea nu mai există, chiar dacă, în virtutea slăbiciunilor noastre, ea rămâne ca o potențialitate.

În momentele de tristețe și suferință, Dumnezeu ne este prieten. În singurătatea pe care o resimțim, ne dăm seama că nimeni nu ne este cu adevărat aproape atunci când avem cea mai mare nevoie. Toți ne abandonează, inclusiv prietenii. Așa au făcut-o și ucenicii Domnului Hristos, care L-au părăsit în suferința Sa.

Hristos, spre deosebire de noi, nu a trăit singurătatea suferinței, pentru că este plin de iubire. Noi trăim singurătatea suferinței, pentru că suntem goliți de iubire și simțim că nu o mai primim de la cei din jur.

Dumnezeu nu ne părăsește niciodată, chiar dacă nouă ni se pare că nu este aproape.

Domnul nu ne trădează niciodată, indiferent cât de mult L-am trăda noi.

(Cuvânt de învățătură rostit de Părintele Episcop Ignatie la Mănăstirea Moreni, în data de 16 aprilie 2022)

Ultimele articole