Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele protopop Adrian Chirvasă, părintele Hariton Negrea, starețul Mănăstirii Petru Vodă, și părintele paroh Petrică Pădurariu.

După slujba de sfințire, a urmat Sfânta Liturghie, oficiată pe un podium în proximitatea lăcașului de cult.

În omilia rostită după citirea fragmentului evanghelic, Ierarhul Hușilor a arătat că chemarea pe care Domnul Hristos o face înspre a ne sfinți viața este proprie fiecărui om:

«Pavel, apostol al lui Hristos Iisus prin voinţa lui Dumnezeu, şi Timotei, fratele nostru, sfinţilor şi credincioşilor fraţi întru Hristos, care sunt în Colose: Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul nostru Iisus Hristos» (Coloseni 1, 1-2)

Prima duminică după marea sărbătoare a Pogorârii Duhului Sfânt este dedicată de către Biserica noastră tuturor sfinţilor, știuţi și neștiuţi. Este un foarte bun prilej de a reflecta asupra a ceea ce înseamnă „sfânt” sau „sfinţenie”.

Originea acestei duminici, dedicată tuturor sfinţilor, este una extrem de grăitoare și motivantă pentru noi. În secolul al IX-lea, Împăratul Leon al VI-lea Filosoful a avut o soţie foarte credincioasă, pe nume Teofana, care trăia la modul deplin viaţa în Hristos – și-a asumat foarte responsabil statutul de creștin. Din nefericire, ea nu a trăit foarte mult.

Împăratul, știindu-i viaţa sfântă și plină de rugăciune, l-a rugat pe patriarhul de atunci al Constantinopolului să binecuvinteze construirea unei biserici, iar în această biserică să fie înmormântată Împărăteasa Teofana, pentru viața ei sfântă și deosebită.

Patriarhul Constantinopolului nu a fost de acord cu această cerinţă – nu atât pentru faptul că Împărăteasa Teofana nu ar fi meritat acest lucru, dimpotrivă – ci pentru că nu trecuse foarte multă vreme de la moartea ei și era mai înţelept să aștepte, să aibă răbdare ca, după o oarecare vreme, să fie și ea considerată sfântă și așezată în biserica pe care voia să o construiască împăratul.

Împăratul a fost de acord cu această propunere a patriarhului, dar i-a cerut să construiască o biserică dedicată tuturor sfinților, nu numai soției sale, Împărăteasa Teofana, spunând astfel: „Dacă soția mea, Teofana, este sfântă, să fie considerată printre cei sfinţi și, ori de câte ori îi lăudăm pe toţi sfinţii, să fie și ea lăudată”.

Așa a luat naștere această duminică, prima după Rusalii, dedicată tuturor sfinţilor – punctul de pornire a fost legat de viaţa de familie a Împăratului Leon al VI-lea Filosoful. 

Cu alte cuvinte, sfinţenia este pentru toată lumea, nu este apanajul exclusiv al celor care s-au retras din lumea aceasta – al călugărilor. Sfinţenia este o chemare din partea lui Dumnezeu pentru toată lumea.

Din păcate, noi, atunci când auzim despre „sfințenie” sau despre cineva care este sfânt, ne gândim la ceva foarte idealist, pe care nu-l putem atinge. De altfel, avem, în vorbirea noastră curentă, această expresie: „Doar nu sunt sfânt” și replicăm în felul acesta atunci când greșim și avem neputinţe. Această sintagmă trădează, într-un fel, faptul că noi nu am putea ajunge la sfinţenie.

Dumnezeu nu ne cheamă la ceva ce nu putem ajunge niciodată. Dimpotrivă, ne blagoslovește cu darurile pe care noi le putem asuma, de care ne putem bucura și pe care le putem primi în inima noastră. Darul sfinţeniei este unul pe care noi îl putem asuma și de care ne putem bucura în viaţa noastră.

Sfinţii pe care îi avem în calendar, dar și cei neștiuți, au fost, toți, oameni ca și noi, cu neputinţe, însă ei s-au străduit să le depășească.

Preasfinția Sa a arătat că omul își poate sfinți viața atunci când se lasă pătruns, în ființa sa, de harul lui Dumnezeu: 

Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae ne dă una dintre cele mai concentrate definiții despre sfințenie, spunând că „sfințenia este împlinirea deplină a omului”. Cu alte cuvinte, noi devenim sfinţi în momentul în care lăsăm și lucrăm ca umanitatea din noi să strălucească de harul cel necreat al dumnezeirii, lăsăm să pătrundă în firea noastră umană energiile necreate ale lui Dumnezeu. Prin această îndumnezeire a firii noastre, noi devenim umani, în sensul cel mai tare și autentic al cuvântului. Cu alte cuvinte, toţi putem să devenim sfinţi.

Cei care sunteţi familiarizaţi cu textele Sfintei Scripturi, aţi putut constata că fiecare dintre scrisorile adresate unei cetăţi începe cu această formulă: „Sfinţilor și credincioșilor din cetatea Colose, din Efes, din Corint, ș.a.m.d.”.

De ce li se adresează Sfântul Apostol Pavel în felul acesta? Pentru că toţi cei care se străduiesc să trăiască viața lui Hristos sunt sfinţi. A fi sfânt nu înseamnă, în mod exclusiv, cineva care are harul de a face minuni sau care este văzător cu duhul, ci orice suflet care se lasă pătruns de viaţa lui Hristos devine sfânt.

În Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie auziţi, în a doua parte a ei, că episcopul sau preotul rostește această formulă, plină de semnificații: „Sfintele sfinților” și ridică Sfântul Agneț deasupra sfântului disc, adică ridică sus Trupul Domnului, rostind această formulă. Cu alte cuvinte, Sfintele acestea – Trupul și Sângele lui Hristos – sunt pentru cei sfinţi, adică pentru cei care au fost botezaţi în numele Preasfintei Treimi.

Cu toții suntem sfinți. Sămânța sfințeniei a fost așezată în noi în Taina Sfântului Botez, a Mirului și a Euharistiei, pe care le-am primit prunci fiind. Rămâne la latitudinea noastră cât de mult ne preocupăm să cultivăm această sămânţă a sfinţeniei, ca să rodească în viaţa noastră și să pună în evidenţă frumuseţea umanităţii din noi.

De ce ne îndrăgostim de un sfânt? De ce ne este drag un sfânt? Pentru că îl vedem atât de uman. A fi cineva uman nu înseamnă, în mod exclusiv, cineva foarte elegant sau foarte manierat, ci mai ales un om care este pătruns de harul dumnezeiesc, luminat, și plin de multă smerenie. 

Sunt foarte mulţi care se pot comporta elegant, aristocrat și plin de nobleţe, dar fără să fie sfinţi. Sfântul este cel care manifestă în mod plenar, și simţim în viaţa lui, prezenţa harului dumnezeiesc. Iar ca un rod al acestei prezenţe, omul sfânt este și generos, și elegant, și smerit, și bun, și foarte atent la neputinţele celor din jur – este un om foarte firesc, natural, în preajma căruia simți o pace și o bucurie aparte.

Așa sunt sfinţii. Nu este nevoie să facă minuni sau să fie văzători cu duhul. Poate și printre noi, cei care suntem aici, sunt sfinţi. Ori de câte ori ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos, nu facem altceva decât să întărim și să hrănim sămânţa sfinţeniei pe care am primit-o în Taina Sfântului Botez. Desigur, după ce ne-am împărtășit, de noi depinde câtă grijă avem de acest mare dar pe care Îl primim – Însuși Domnul Hristos, Sfântul absolut, prin excelenţă, Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit.

În felul acesta putem înţelege ce înseamnă sfinţenia – cu toţii putem avea acces la ea, nu este ceva rezervat doar unor oameni aleși. Cu toţii suntem chemaţi să fim sfinţi, așa cum ne spune Dumnezeu în Sfânta Scriptură: „Fiţi sfinţi, precum și Eu Sfânt sunt, Domnul Dumnezeul vostru” .

Noi, ori de câte ori păcătuim, ori de câte ori ne desfigurăm și ne murdărim sufletul, de fapt nu mai suntem oameni, ne dezumanizăm și ne urâţim. Când ne străduim, prin pocăinţă, prin recunoașterea neputinţelor noastre, prin renunţarea la păcate atât cât ne este cu putinţă, începem să lucrăm la umanitatea din noi.

Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae ne spune următorul lucru despre sfinţenie:

„Din persoana sfântului se revarsă mereu un duh de generozitate, de auto-jertfire, de atenţie, de participare, fără nicio grijă faţă de sine, cu o căldură care îi încălzește pe ceilalţi și care le dă sentimentul că au dobândit putere și îi face să simtă bucuria de a nu fi singuri. Sfântul este mielul nevinovat, totdeauna gata să se jertfească, să ia asupra sa durerile celorlalţi, dar și un zid neclintit pe care toţi se pot sprijini. Participând astfel la destinul celorlalţi, el face uneori dovada unei mari discreţii, alteori, dimpotrivă, el se manifestă cu efuziune. De altfel, nimeni nu este mai smerit decât un sfânt, mai lipsit de orice artificialitate, mai departe de orice fanfaronadă, mai firesc în comportamentul său, deși acceptă și înţelege tot ceea ce este cu adevărat omenesc, toate situaţiile modeste și uneori ridicole ale umanităţii noastre, care este mare doar atunci când se laudă cu măreţia sa. Sfântul creează, astfel, de îndată, o atmosferă de familiaritate, de apropiere umană, de intimitate între el și ceilalţi. În acest fel, el umanizează relaţiile cu ceilalţi și le imprimă o pecete de autenticitate, pentru că el însuși a devenit profund uman și autentic. El vorbește cu gingășie, evitând să numească în mod brutal, cu numele lor, slăbiciunile celorlalţi și, în același timp, creează condiţiile unei relaţii directe sincere și deschise a celorlalţi cu el. Îi împinge, astfel, să-i mărturisească sincer slăbiciunile și păcatele lor, și le dă puterea de a le birui. Prin smerenia sa, sfântul trece aproape neobservat, dar el se face întotdeauna prezent, când e nevoie de sprijin, de mângâiere, de încurajare. Sfântul rămâne alături de cel pe care toţi l-au părăsit. Pentru el, nicio greutate nu este de netrecut, nicio piedică de neînvins, când e vorba de a scoate pe cineva dintr-o situaţie disperată. El vădește atunci o putere și o dibăcie uimitoare, îngemănate cu un calm și o încredere de nezdruncinat, pentru că sfântul crede cu tărie în ajutorul lui Dumnezeu, cerut printr-o rugăciune stăruitoare. Sfântul este cel mai binevoitor dintre toţi oamenii și, în același timp, fără să vrea, cel mai impunător, cel care atrage cel mai mult atenţia și provoacă cel mai mult respect. Pentru fiecare, el (sfântul) devine un apropiat, cel care te înţelege cel mai bine, cel care te face să te simţi în tihnă alături de el și, în același timp, te face să te simţi stânjenit, făcându-te să-ţi vezi propriile insuficienţe morale și păcate pe care eviţi să le privești. Sfântul te copleșește prin măreţia simplă a curăţiei sale și prin căldura bunătăţii și a atenţiei lui. El produce în noi rușinea de a avea un nivel moral atât de jos și de a fi desfigurat umanitatea în noi, de a fi necuraţi, artificiali, plini de duplicitate și de meschinărie.”

Cât de frumos și în ce cuvinte minunate descrie Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae ce înseamnă a fi un om sfânt.

Am nădejdea că, după asemenea rânduri, sunteţi cu toţii convinși că putem deveni oameni sfinţi și că sfinţenia nu este un deziderat intangibil, un ideal la care să nu ajungem, ci este accesibilă tuturor, cel puţin așa cum o vedem noi, trăită și experimentată în vieţile celor care au devenit cu adevărat sfinţi.

Omul sfânt este firesc, știe să fie deschis la neputinţele celor din jur, știe să creeze punți de intimitate fără obstacole, știe să ne ajute să ne descoperim pe noi înșine, să vedem ceea ce este mai murdar și mai necurat în adâncul ființei noastre. Sfântul întotdeauna știe să nu te copleșească prin prezenţa sa, dimpotrivă – să valorifice întotdeauna ceea ce este mai bun în tine.

Câţi oameni minunaţi, de felul acesta,  sunt – în preajma cărora simțim că avem valoare. În contrast cu aceștia, sunt și unii care permanent ne fac să ne simțim un nimic, într-o stare de umilinţă permanentă, niciodată mulţumiţi, foarte agresivi și nemulţumitori, răutăcioși – sunt oameni în preajma cărora ne este atât de greu să stăm, fiind o atmosferă insuportabilă.

În sfântul plin de harul dumnezeiesc și de răbdare faţă de neputinţe, noi întotdeauna ne regăsim cu adevărat și vedem umanitatea noastră în toată frumuseţea.

Doamne, dă-ne să putem ajunge cu toții sfinți!

Prezent la Sfânta Liturghie a fost și părintele Hariton Negrea, Starețul Mănăstirii Petru Vodă, din județul Neamț – ctitorie a marelui duhovnic Arhimandritul Iustin Pârvu, care a evocat covârșitoarea personalitate a acestuia:

În lupta de pe Valea Culeșa (1944), una dintre cele mai sângeroase lupte ale celui de-al doilea Război Mondial, toți camarazii Părintelui Iustin au murit, el a fost singurul din regiment care a rămas în viață. De aceea, pe patul de moarte, spunea: „Tare aș fi vrut să mor odată cu camarazii mei.”. Și iată cum a fost: pe 16 iunie 1944 au murit, pe front, toți camarazii Părintelui Iustin, iar pe 16 iunie 2013 a murit și Părintele Iustin. Pentru dragostea pe care a avut-o, Dumnezeu i-a împlinit această dorință.

După 13 ani petrecuți în mină, într-o seară de Înviere, la Baia Sprie, Părintele Iustin a făcut o minune mare. I-a luat pe toți deținuții politic, i-a dus la 450 de metri adâncime în mină, fără lumină, doar cu apă, conserve și pâine neagră. Fiind foarte pricepuți, acei deținuți au croit, din salopete vechi, veșminte preoțești. Au stat cu toții acolo, spunând Rugăciunea lui Iisus. Iar când Părintele Iustin a simțit că este 12 noaptea, a luat lampa lui de miner, a ridicat-o deasupra capului și, când a spus: „Veniți de luați lumină!”, Dumnezeu i-a aprins lampa, iar de la lampa lui au luat lumină toți colegii deținuți. Și, în timp ce spuneau Rugăciunea lui Iisus, Părintele Iustin i-a spovedit pe toți, după care a săvârșit Sfânta Liturghie, în cutii de conservă – acolo a pus vin și pâine neagră, și i-a împărtășit pe toți.

După ce au ieșit la suprafață, s-a aflat că Părintele Iustin a săvârșit în mină Sfânta Liturghie, și l-au detașat la Canal, unde s-a întâlnit cu Sfântul Arsenie Boca de la Prislop. Apoi a mai stat încă 4 ani în temniță la Periprava.

Părintele Ioanichie Bălan l-a întrebat odată pe Părintele Iustin, când acesta era la Mănăstirea Petru Vodă: „Părinte, de ce ți-a dat Dumnezeu 13 ani de temniță la mină și apoi încă 4 ani de temniță la Periprava?”. Iar Părintele Iustin i-a răspuns așa: „Consider că Dumnezeu mi-a dat 13 ani de temniță la mină pentru că 13 ani mi-au trebuit ca să-i iert pe cei care m-au chinuit pe nedrept. Și mi-a mai dat Dumnezeu încă 4 ani, ca să-i și iubesc pe cei care m-au chinuit pe nedrept.”.

Părintele Iustin a fost camarad cu Părintele Mina Dobzeu, dar s-a înțeles foarte bine și cu Preasfințitul Ioachim Mareș. Preasfințitul Ioachim și-a dorit ca, în momentul în care va fi așezat în sicriu și pus în biserică, să vină și un preot călugăr să-i citească Evanghelia și rugăciunea de dezlegare. Și s-a întâmplat ca Părintele Iustin să meargă peste Prut și să treacă prin Huși chiar când Preasfințitul Ioachim era depus în biserică, și astfel el a fost preotul călugăr care i-a citit rugăciunile de dezlegare.

La finalul Sfintei Liturghii, în semn de prețuire, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotesit întru iconom stavrofor pe părintele paroh Petrică Pădurariu și a oferit distincții de vrednicie celor care s-au implicat în edificarea lăcașului de cult.