Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele protopop Marius Cătălin Antohi și părintele paroh Ionel Agarici.

După slujba de sfințire a urmat Sfânta Liturghie, oficiată în apropierea locaș de cult. Răspunsurile liturgice au fost date de membrii Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi” al Catedralei Episcopale din Huși.

În debutul cuvântului de învățătură, Ierarhul Hușilor a vorbit despre Sfântul Ioan Scărarul și despre contextul alcătuirii lucrării „Scara”:

«Liniștirea trupului este cunoaștere, și buna așezare a purtărilor și simțurilor lui. Iar liniștea sufletului este conștiința curată a gândurilor și cugetarea nefurată» („Scara” Sfântului Ioan Sinaitul)

Duminicile din perioada Postului Mare, perioadă de pregătire pentru marele praznic al Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, sunt dedicate unei persoane sau unui eveniment care a avut o importanță deosebită în viața Bisericii.

Duminica de astăzi este dedicată unui ascet, unui stareț care a dus o viață sfântă, plină de nevoință. L-a iubit pe Dumnezeu, a avut o credință puternică în El și, mai ales, a fost un fin cunoscător al universului lăuntric al sufletului nostru. În Duminica a IV-a a Postului Mare îl sărbătorim pe Sfântul Ioan Scărarul. Numele său vine de la o carte pe care a scris-o – „Scara dumnezeiescului urcuș”.

Sfântul Ioan Scărarul a intrat în mănăstire, pe Muntele Sinai, la vârsta de 16 ani. A trăit în rugăciune, nevoință și în deplină dăruire a vieții sale lui Dumnezeu. După 19 ani de viețuire în mănăstire, s-a retras într-un loc pustiu ca să se roage, unde a stat 40 de ani.

Spre sfârșitul vieții, a fost chemat de către obștea de călugări să preia demnitatea de stareț al mănăstirii de pe Sinai. În timpul călăuzirii duhovnicești a călugărilor din această mănăstire a scris lucrarea „Scara”, la cererea unui alt stareț, Ioan, al Mănăstirii Raith.

Lucrarea „Scara” a fost structurată în 30 de cuvinte (capitole), fiecare dintre ele fiind o treaptă către cer. Cartea a fost adresată călugărilor, dar oricând poate fi citită și pusă în aplicare de cei ce trăim în lume.

Prima din aceste trepte ne vorbește despre lepădarea de cele materiale – să nu ne legăm inima de ce ceea ce este trecător.

Ultima dintre ele ne vorbește despre cele trei virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea. Cei care vor citi această carte și vor încerca să urce treaptă cu treaptă, să pună în aplicare cuvintele Sfântul Ioan Scărarul, vor ajunge la Dumnezeu. Fiecare treaptă este o invitație la a ne îmbunătăți viața spirituală, la a dobândi mai multă credință și mai multă detașare de cele materiale.

Părintele Dumitru Stăniloae, cel care a tradus „Scara” în limba română (în volumul 9 din colecția „Filocalia”) ne spune că fiecare treaptă este o stare de permanentă nevoință, asceză, de a asuma virtuțile de care ne vorbește Sfântul Ioan Scărarul. Dacă trecem pe treapta a doua, nu înseamnă că am lăsat în urmă treapta întâi, sau dacă urcăm pe treapta a patra nu înseamnă că le-am lăsat în urmă pe celelalte, ci permanent aceste trepte devin niște stări pe care trebuie să le asumăm și să le adâncim în viața noastră.

La Mănăstirea Sucevița, în exterior, este transpus în plan iconografic ceea ce Sfântul Ioan Scărarul a scris în lucrarea sa. Vom vedea că fiecare din cei care urcă treptele acelei scări sunt extrem de atenți să nu piardă ceea ce deja au dobândit prin urcare. Găsim un personaj, în această scenă iconografică, care nu mai are mult până în vârful scării, dar, din negrijă, se prăbușește, pentru că nu a mai fost atent să permanentizeze în sufletul său toate treptele pe care le-a urcat. Vârful acestei Scări înseamnă unirea cu Dumnezeu, desăvârșirea. Părintele Dumitru Stăniloae numește această Scară „urcuș înțelegător și suitor la cer”.

Marele Mitropolit al Moldovei, Veniamin Costachi (s-a născut în localitatea Roșiești, din județul Vaslui), care a scris o prefață superbă la această carte, a tâlcuit sensul Scării, scriind că acest stareț cu viață sfântă s-a inspirat dintr-un eveniment biblic, din Cartea Facerea. În aceasta ni se spune că Patriarhul Iacov, în drumul său spre Mesopotamia, a făcut un popas, și-a luat o piatră, a așezat-o drept pernă și s-a culcat sub cerul liber.

A avut un vis foarte frumos, ca o realitate, in care a văzut o scară din cer până în pământ pe care coborau și se urcau îngerii lui Dumnezeu. După ce s-a trezit, Patriarhul Iacov a turnat pe acea piatră untdelemn și a spus că acel loc este „casa lui Dumnezeu” – „Betel” în limba ebraică, pentru că în vârful acelei scări L-a văzut pe Dumnezeu. Suntem chemați să fim ca îngerii în această viață, să urcăm înspre Dumnezeu, ca să ne bucurăm de comuniunea cu El.

Părintele Episcop Ignatie a extras din lucrarea Scara îndemnurile Sfântului Ioan referitoare la dobândirea liniștii interioare, năzuință extrem de actuală în vremurile noastre, prezentând principalele cauze ale lipsei de liniște și echilibru interior:

Suntem extrem de agitați, trăim într-un context învolburat, nu ne găsim întotdeauna clipele de răgaz și frumusețea sufletului.

Tânjim să avem, în suflet, multă pace și liniște. Dacă este în sufletul nostru, va fi și în familie, la locul de muncă sau în societate.

Din nefericire, nu reușim să dobândim această stare de liniște, despre care Sfântul Ioan Scărarul ne spune, în treapta a 27-a, că „începutul dobândirii liniștii este dorința de a ne smulge din noianul zgomotelor”, fugind de acestea.

Dobândirea reală a liniștii în sufletul omului se realizează atunci când aceasta devine o stare de profunzime a vieții noastre – când devenim impasibili și nu ne mai deranjează zgomotul din jur. Dacă ne deranjează, înseamnă că nu o avem în chip deplin. Dacă nu ne mai deranjează, atunci înseamnă că am dobândit liniștea.

Sfântul Ioan Scărarul ne dă mai multe indicii prin care ne putem da seama cum putem pierde liniștea din sufletul nostru.

Unul dintre acestea este mânia, faptul că ne tulburăm și ne enervăm foarte repede din lucruri de nimic. Ne năpustim asupra celor din jur și avem tendința, tot timpul, de a-i corecta, de a-i pune la punct, de a-i dădăci.

Un alt indiciu este închipuirea de sine. Ne facem o părere deosebită față de noi înșine, care nu corespunde cu realitatea. Ne urcăm pe un soclu despre care știm în adâncul conștiinței că nu ni se cuvine, că ne-am cocoțat mult prea sus.

Aceasta este una din marile probleme ale contemporaneității: toți au tendința să fie șefi, nu mai țin cont de ierarhie, de nimic. Peste tot există tendința ca cel mai mic să îl saboteze pe cel mai mare, crezând că stăpânește mult mai bine situația și are competențe (abilități) mult mai bune decât cel care deține o funcție de răspundere.

Acest păcat se numește „închipuire de sine”. Sunt unii oameni care devin chiar ridicoli, dar nu își dau seama, și se pun în situații absolut penibile când au o părere foarte bună despre ei.

Cel stăpânit de păcatul închipuirii de sine nu poate să accepte nicio părere, se pronunță în toate domeniile. Așa pierdem liniștea din suflet

Un alt indiciu este fățărnicia. Suntem ipocriți, falși. Una spunem, alta facem, și nu poate fi liniște în viața noastră.

Un ultim indiciu este ținerea de minte a răului – nu îl uităm o veșnicie pe cel care ne greșește și încercăm să ne luăm revanșa pe  toate căile.

Păcatul acesta ne chinuie foarte mult. Sunt atâția oameni care trăiesc nefericiți și neliniștiți, pentru că nu pot uita răul făcut de cineva. Se autoflagelează.

Dacă avem în noi aceste patimi (mânia, închipuirea de sine, fățărnicia și ținerea minte a răului), suntem neliniștiți. Este nevoie să scăpăm de acestea.

Preasfinția Sa a prezentat și indiciile prin care identificăm starea de echilibru interior:

Sfântul Ioan Scărarul ne dă indiciile după care ne putem da seama că suntem oameni liniștiți, cu pace: „semnele, stadiile și dovezile celor care au liniște sunt acestea: mintea nebântuită de valuri, un cuget curat, neprihănit, rugăciunea nesăturată, (...) a încetat în ei lăcomia pântecelui. Cei care se liniștesc au îndemn lăuntric spre teologhisire; au dreapta socoteală, (discernământul, echilibrul); în omul liniștit piere multa grăire”.

Tot Sfântul Ioan Scărarul ne spune: „puterea împăratului stă în bogăție și în mulțimea supușilor săi. Puterea celui care are liniștea stă în bogăția rugăciunii”.

Cu cât ne rugăm mai mult, cu atât suntem mai liniștiți. Cu cât nu ne rugăm, cu atât suntem mai învolburați și neliniștiți.