Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Vladimir Beregoi și părintele secretar eparhial Sofian Gaman.

 În cuvântul de învățătură, Preasfinția Sa a vorbit despre momentul instituirii Sfintei Împărtășanii și despre prezența Sa reală în Pâinea și Vinul de la Sfânta Liturghie.

«Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. Asemenea şi paharul, după ce au cinat, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi» Luca 22, 19-20

În Joia Mare ne aducem aminte de momentul în care Hristos S-a întâlnit cu ucenicii la Cina cea de Taină.

Hristos S-a identificat pe Sine, în fața ucenicilor Săi, ca fiind «pâinea care s-a pogorât din cer și vinul (sângele) care se varsă spre iertarea păcatelor».

Fiecare Liturghie pe care noi o săvârșim își are originea, momentul de instituire, în seara Cinei de Taină. Masa aceasta este numită «de Taină», pentru că Hristos le-a încredințat ucenicilor Săi, pe de o parte, învățăturile adânci despre jertfa Sa, despre răstignirea Sa, despre dragostea Sa pentru lume, iar pe de altă parte, despre Învierea Sa, despre faptul că întreaga umanitate va fi mântuită, îndumnezeită, prin biruința asupra morții, prin risipirea întunericului și prin sfărmarea porților iadului,.

Hristos ne cere, așa cum le-a cerut și ucenicilor Săi, la Cina cea de Taină, ca prin participarea noastră, prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui, să facem pomenire, să ne aducem aminte de momentul în care El S-a identificat cu Pâinea și cu Vinul, date hrană sfântă spre îndumnezeirea noastră.

Taina Euharistiei, a mulțumirii, este cea în care noi învățăm să ne dăruim lui Dumnezeu, precum Hristos S-a dăruit pe Sine nouă drept hrană, drept medicament al nemuririi – așa cum o numește Sfântul Ignatie Teoforul.

În Liturghie, ecteniile se încheie cu o formulă care ne ajută să înțelegem drept și profund ce este Liturghia: «Pe noi înșine și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm».

Sfânta Liturghie nu este rugăciunea la care venim să iÎi spunem lui Dumnezeu, în mod exclusiv, problemele noastre. Nu este momentul în care ne întâlnim unii cu alții să socializăm.

Ea este permanenta noastră strădanie de a ne dărui viața noastră, sinele nostru profund, lui Dumnezeu. Acest lucru ar trebui să îl avem în minte și în adâncul ființei noastre ori de câte ori venim la Liturghie. Liturghia începe odată cu plecarea noastră de acasă spre biserică.

Ierarhul Hușilor a insistat asupra modului în care ar trebui să înțelegem Sfânta Liturghie, ca dăruire lui Hristos:

În limba greacă, cuvântul «biserică» se traduce prin «adunare». Este locul în care ne întâlnim ca că deprindem modul de viață pe care Hristos ni-l împărtășește prin Evanghelie și prin Sfânta Liturghie.

Când am decis să venim la biserică, de fapt am decis să ne adunăm în numele lui Hristos, ca în numele Lui să trăim bucuria credinței.

De fiecare dată când venim la Liturghie, la slujba prin excelență de mulțumire adusă lui Dumnezeu, la slujba prin care participăm la «ospățul credinței» pe care ni-l oferă Domnul, ar trebui să avem gândul acesta: «Doamne, eu vin la Liturghie și Tu să mă învrednicești să învăț să mă dăruiesc Ție, așa cum Tu Te-ai dăruit nouă, răstignindu-Te, dându-ne drept hrană Trupul și Sângele Tău».

Dacă vom avea o asemenea perspectivă, vom înțelege Liturghia mult mai profund. Nu ne vom rezuma doar la momentul în care aducem un pomelnic, spunem o rugăciune grăbită sau mintea ne zboară în toate direcțiile, «pescuind» greșelile celor care poate nu sunt familiarizați cu rânduiala.

Dacă vom avea în minte adevărul fundamental că Liturghia este dăruirea adâncimilor sufletului nostru lui Dumnezeu, atunci vom fi foarte câștigați. Această conștientizare va trezi în sufletul nostru dorul după Sfânta Împărtășanie – hrana nemuririi, hrana care ne îndumnezeiește.

Atunci când nu reușim, din negrija noastră, să Îl primim pe Dumnezeu-Omul care ne invită să ne hrănim cu El, să simțim această neputință ca pe o durere, ca pe o formă de refuz a  lui Dumnezeu.

Hristos ne spune că cel care nu mănâncă Trupul Lui și nu bea Sângele Lui, nu are viață în sine. Nu spune că nu are «viață veșnică», ci că «nu are viață».

Ori de câte ori refuzăm să Îl primim pe Hristos, decidem să rămânem în ținuturile morții. Ne îndepărtăm de viață. Viața nu înseamnă atât energie, că suntem oameni vii, ci înseamnă că avem harul lui Dumnezeu sălășluit în adâncul ființei noastre și conștientizăm acest lucru.

Cina se numește «de Taină», pentru că nu putem pricepe, cu «scoica» minții noastre, ce înseamnă identificarea Domnului cu pâinea și vinul. Doar prin credință înțelegem că Pâinea și Vinul sunt însuși Hristos, nu un simbol, nu o simplă închipuire. Realmente, în Pâinea și Vinul acela este Hristos.

Sfânta Împărtășanie a fost o piatră de poticnire și încă este, pentru foarte mulți.

Hristos, când le-a vorbit ucenicilor Săi despre faptul că El este «pâinea care s-a pogorât din cer», spre îndumnezeirea oamenilor, și că El este Cel care își varsă «sângele Său spre iertarea păcatelor», ei au mărturisit sincer: «greu este cuvântul acesta». Unii L-au părăsit - ne spune Sfântul Evanghelist Ioan, pentru că li s-a părut o blasfemie.

Unii nu îl înțeleg până astăzi și găsesc motive pentru a nu se apropia de Împărtășanie.

De asemenea, Preasfinția Sa a vorbit și despre ispita de a ne ține departe de Sfânta Împărtășanie, din „vrednicie” sau „nevrednicie”:

Lupta cea mai îndârjită a diavolului este să ne țină cât mai departe de Împărtășanie. Are «inteligența» să ne livreze argumente care să ni se pară imbatabile, numai pentru a ne ține departe de Hristos.

În rugăciunile de dinainte de împărtășanie Îi cerem lui Dumnezeu să nu ne țină departe de Trupul și Sângele Lui, pentru că, dacă vom sta departe de El, ne va înșfăca «lupul cel înțelegător» – diavolul.

Îndreptățirea de sine că L-am merita pe Hristos este o mare eroare duhovnicească. Niciodată nu Îl merităm pe Hristos. Oricât de mult am posti, oricât de mult ne-am spovedi.

Suntem atinși de păcat, suntem obișnuiți cu acesta, păcatul a devenit a doua noastră natură. Nu putem spune că Îl merităm pe Cel care este curat, desăvârșit, Sfânt.

Cu toate acestea, ne apropiem de împărtășanie, pentru că El ne dă acest dar al învrednicirii să ne împărtășim. Așa Îi cerem în rugăciuni: «învrednicește-mă Tu, Doamne...». Nu noi ne dăm vrednicia. Noi facem ceea ce ține de noi, însă oricât de bine le-am face, Domnul este Cel care ne dă darul acestei vrednicii, de a ne hrăni cu El.

Este o minciună să spunem că suntem credincioși, dar să nu vrem să ne împărtășim de Cel în care credem.

Când iubim pe cineva foarte mult, avem sentimentul că prin acea dragoste ne împărtășim de acel om. Totul este pentru noi ca o hrană, și prezența, și gesturile, gândurile, atitudinile, tot ceea ce face el. Aceasta, pentru că dragostea ne deschide inima să ne hrănim din prezența lui.

Dacă L-am iubi pe Hristos în modul cel mai autentic, am vrea să ne împărtășim cu El.

Ar fi minunat să înțelegem Liturghia ca pe dăruirea propriului nostru sine lui Dumnezeu. Ne dăruim pentru că și Dumnezeu ni S-a dăruit în mod plenar, desăvârșit, nouă.

Hristos a risipit întunericul prin lumina incandescentă a Învierii Sale. Prin Împărtășanie, primim putere să biruim moartea spirituală din noi – păcatul -, să risipim întunericul viciilor și al patimilor.