Duminică, 4 septembrie 2022, Preasfințitul Părinte Ignatie a oficiat Sfânta Liturghie la Catedrala Episcopală din Huși.

Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele secretar eparhial Sofian Gaman.

Răspunsurile liturgice au fost date de Grupul psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, dirijat de diaconul Vlad Mironescu.

În cuvântul adresat celor prezenți, Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre consecințele profund dureroase ale falimentului moral:

«Iar Iisus, privind la el cu drag, i-a zis: Un lucru îți mai lipsește: Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor și vei avea comoară în cer; și apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie. Dar el, întristându-se de cuvântul acesta, a plecat mâhnit, căci avea multe bogății» (Marcu 10, 21-22)

Într-o lume în care suntem deprinși doar să câștigăm și să fim triumfători, orice eșec este resimțit, în sufletul nostru, cu maximă intensitate. Evident, consecințele sunt la fel de catastrofale.

Când omul este obișnuit să fie pe culme, îi este greu să accepte că pot surveni momente, în viața lui, care să îl arunce în hău.

Imposibilitatea de a gândi că viața, în curgerea ei, are și coborâșuri, strecoară în inima omului deznădejdea, foarte multă deprimare și stare de anxietate.

Mai mult decât atât, trăim într-o lume numită, din punct de vedere economic, capitalistă, axată pe câștig.

Filosoful Constantin Noica spunea că demonismul câștigului îl desfigurează pe om, din punct de vedere spiritual.

Cu toții suntem preocupați de a câștiga: unii, din punct de vedere material (bănesc), alții, în ceea ce privește cariera profesională – să fie tot timpul în vârful a tot ceea ce numim, generic, performanță. Nu este greșit să avem asemenea căutări. Însă, în momentul în care acestea sunt transformate în ținte ale vieții noastre (și toată viața ni se reduce doar la acestea), nu facem altceva decât să devenim oameni săraci sufletește.

Ne limităm doar la ceea ce ține de efemer, în lumea aceasta, și nu luăm în calcul că, oricât de mult am vrea noi să negăm sau să ne comportăm indiferent, Dumnezeu ne-a creat să avem și o dimensiune spirituală a vieții noastre - care, nu neapărat că este esențială ci, mai degrabă, este cea care dă, cu adevărat, savoare vieții.

Un om, antrenat într-o afacere, își face planuri cum să câștige cât mai mult, cum să fie prosper și să nu ajungă în punctul în care falimentează. Pentru un om care este obișnuit să dispună de resurse financiare, este de neconceput să piardă, să falimenteze.

Într-o afacere, falimentul este echivalent cu sfârșitul unei surse constante de existență. Se vorbește foarte des despre faliment, despre firme care intră în insolvență, ceea ce are un impact extraordinar, atât la nivel macro – în ceea ce privește economia mondială, cât și la nivel micro – consecințele asupra unei familii care își pune nădejdea pe acest câștig.

Din păcate, transpunând toate aceste realități în plan duhovnicesc, nu resimțim ca fiind tot la fel de catastrofal, atunci când falimentăm din punct de vedere moral. Nu ne dăm seama de consecințele – mult mai grave – pe care le poate implica falimentul moral.

Dacă lumea de astăzi se zbate într-o neîmplinire economică, culturală sau socială, este din cauza faptului că excludem componenta morală a vieții noastre. Nu ne dăm seama că toate crizele care se instaurează la nivel mondial (acum se discută foarte mult - probabil și pentru a induce panică - despre faptul că ar trebui să ne așteptăm la 3 crize: financiară, energetică și alimentară) au în spate ceva mult mai profund, asupra căruia noi nu reflectăm. Este vorba de criza morală a societății moderne.

Dumnezeu nu mai ocupă un loc special, nu este determinant pentru viața noastră. Realitățile spirituale sunt în plan secundar. Orice altceva ne poate impresiona și ne poate arunca într-o stare de reflecție, însă nicidecum nu ne mai mișcă când constatăm, în jurul nostru, foarte multă lipsă de preocupare pentru viața spirituală profundă.

Preasfinția Sa a vorbit despre examenul pe care tânărul bogat l-a dat în fața Domnului Hristos, și despre cum atitudinea sa a conturat un faliment moral:

Tânărul din Evanghelie a căzut, în fața Domnului Hristos, la un examen extrem de riguros; a falimentat, din punct de vedere moral, chiar dacă împlinea poruncile. Examenul a fost extrem de riguros, nu cum ne place nouă să ne autoevaluăm din punct de vedere spiritual, ajungând la concluzia că suntem perfecți, fără cusur, și că nu ne lipsește absolut nimic.

Nu știu câți dintre noi, dacă am fi întrebați, în clipa aceasta, de către Dumnezeu: „Împlinești tu poruncile?”, și ni le-ar înșira pe cele 5, desprinse din Decalog, care au legătură cu semenii și cu noi înșine, am fi răspuns afirmativ (cele legate de Dumnezeu nici măcar nu au fost amintite – nu pentru că nu sunt esențiale, ci pentru că poruncile legate de modul nostru de relaționare cu semenii sunt cel mai greu de împlinit de către om).

Tânărul răspunde, cu maximă convingere, și – am spune noi – cu foarte multă precizie: „Pe toate acestea eu le păzesc, Doamne, din tinerețile mele. Niciuna dintre ele nu aș putea spune că am lăsat-o pe dinafară”.

Hristos, Cel care ne vindecă de aceste perfecțiuni iluzorii, pe care le avem în capul nostru, îi spune: „Îți mai lipsește încă ceva. Din acest „toate”, de care tu ești foarte sigur - și, într-adevăr, așa este –, e ceva, care îți este atât de adânc înrădăcinat în inimă, încât e nevoie să găsești o rezolvare: vinde averile tale și dă-le săracilor, ia-ți crucea și urmează-Mi Mie.”

În fața unei asemenea propuneri și a unui asemenea diagnostic, tânărul bogat, despre care Sfântul Evanghelist Marcu ne spune că  Hristos se uita la el cu foarte mult drag, s-a întristat, pentru că era bogat. Nu a putut renunța la cele pe care le considera ca fiind atât de importante pentru viața lui – bogăția.

În mentalitatea iudaică, a fi bogat era considerat o mare binecuvântare, un semn că Dumnezeu te iubește. Dacă ne uităm în Vechiul Testament și ne oprim asupra unuia dintre cei pe care Dumnezeu i-a iubit foarte mult – Iov –, vedem că era bogat, unul dintre cei mai bogați. La fel, și înțeleptul Solomon  dispunea de foarte multă bogăție.

Cei care au fost martori la acest dialog puteau trage ușor concluzia că Dumnezeu îl iubește extraordinar de mult pe acest tânăr, pentru că este bogat (evident, dacă și-a agonisit această bogăție în chip cinstit).

Acestui tânăr îi era așa de greu să înțeleagă că atunci când noi vrem să-I dăm lui Dumnezeu inima noastră, trebuie să I-o dăruim integral, nu cu jumătăți de măsură. Totuși, tânărul a fost sincer, mâhnindu-se și plecând, neîmplinind cuvântul lui Hristos.

Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, în delicatețea Sa, nu îi reproșează acestui tânăr absolut nimic - pentru că nu Îl poate urma și nu poate renunța la bogăția de care îi era foarte legată inima. Doar spune că bogații vor intra extrem de greu în Împărăția lui Dumnezeu, așa cum este imposibil să ne gândim că o cămilă ar putea trece prin urechile acului.

Ceea ce a vrut Hristos să spună prin această hiperbolă, că este imposibil să intre o cămilă (fie că ne referim la un animal, fie că ne referim la o frânghie – în limba greacă, diferența dintre aceste două cuvinte este doar de o vocală) prin urechile acului, este că atâta vreme cât inima noastră nu este disponibilă să Îl primească pe Dumnezeu, Împărăția cerurilor (viața veșnică) se dobândește foarte greu. Acolo unde nouă ne este cu neputință, vine Dumnezeu și ne ajută, transformând această imposibilitate în ceva care să devină realizabil.

Ierarhul Hușilor i-a îndemnat pe cei prezenți să manifeste aceeași compasiune față de un om ruinat moral, cum o manifestă față de cineva care falimentează din punct de vedere economic:

Câți, oare, s-au mirat că acest tânăr a falimentat în fața lui Hristos?

Câți dintre noi ne mirăm sau ne punem semne de întrebare extrem de serioase (existențiale), când cineva falimentează din punct de vedere moral? Reacția noastră nu este nicidecum una de compătimire sau de problematizare, ci de a judeca.

Dacă auzim că viața unui om se ruinează din punct de vedere moral – că este un om corupt sau care a săvârșit o faptă abominabilă, detestabilă, din punct de vedere moral –, câți dintre noi îl compătimim și ne gândim la acea persoană, fără să o judecăm?

Câți ne punem problema că existența acelui om este falimentară din punct de vedere spiritual și că ar avea nevoie de ajutor, așa cum, atunci când cineva falimentează și, peste noapte, se trezește că nu mai are absolut nicio sursă de venit, și vede în fața ochilor iminența sărăciei, ne organizăm cu toții și încercăm să-i dăm o mână de ajutor aceluia?

Câți reușim să ne mobilizăm, să fim aproape și să avem un duh de comuniune, de rugăciune puternică, pentru cineva care falimentează moral și nu reușește să împlinească poruncile lui Hristos? Reacția noastră este de a judeca, de a arunca cu piatra și cu noroi, și de a rostogoli acest mod ucigător de a ne raporta la cei care nu reușesc să împlinească poruncile lui Dumnezeu.

Și noi suntem falimentari. Credem, de multe ori, că falimentul moral înseamnă o faptă detestabilă, cu o anumită rezonanță, ceva extrem de urât.

Falimentăm moral atunci când, de pildă, dacă știm că Liturghia începe la 9:30 sau la 10:00, noi venim la 11:00, pentru că nu înțelegem ce înseamnă Liturghia, nu știm ce înseamnă să venim la ospățul Împărăției cerurilor. Falimentăm moral, pentru că tratăm venitul la Biserică, ca pe orice întâlnire cu cineva, nu cu maximă responsabilitate – că avem o întâlnire cu Dumnezeu și nu putem întârzia.

Câți dintre noi, de pildă, ne gândim că a veni la Liturghie presupune și venitul la Vecernie? Nimeni nu se întreabă și nu consideră că a participa la slujba Vecerniei face parte din pregătirea celui care vrea să vină la Liturghie.

L-am scos pe Dumnezeu din centrul vieții noastre. Nu mai avem nevoie de El. L-am expediat sau, cel mult, este un „personaj” la care ne referim din când în când, sau o dată pe săptămână – duminicile sau în sărbători, când venim la Biserică. În rest, Dumnezeu nu este centrul vieții noastre. Ne amăgim.

Simțirea prezenței lui Dumnezeu ar trebui să fie la fel de conștientă cum conștientizăm ceva negativ în capul nostru și îi simțim impactul pe care îl are (în cazul acesta însă nu e nevoie să scăpăm de gândul și de trăirea prezenței lui Dumnezeu).

A fi prezent Dumnezeu în centrul vieții noastre presupune să fie prezent în orice facem, în tot ceea ce gândim, simțim sau acționăm. Atunci putem spune că El devine Împăratul inimii noastre. Dacă nu, poate fi „o mică slugă” de-a noastră, care să țină cont de dorințele pe care le avem și să ni le împlinească.

Tânărul bogat din Evanghelie era un om cu sensibilitate, preocupat de cele spirituale, însă nu a reușit să-și asume ca Dumnezeu să devină, cu adevărat, centrul vieții lui, și nimic să nu-l deturneze de la călătoria înspre Împărăția lui Lui. De aceea, cu toate că împlinea poruncile amintite, acest tânăr a falimentat – nu a reușit să-L urmeze pe Hristos și să-și ia crucea, adică să zică: „Da, Doamne! Sunt disponibil, cu întreaga mea ființă, pentru Tine.”

Vinderea averilor nu era o invitație la a deveni sărac, ci la a vinde ceea ce îi era surplus. Dumnezeu nu ne vrea săraci, nici să ne chinuim, să ne ducem existența într-o manieră traumatizantă pentru noi, ci vrea să avem toate cele necesare, să fim oameni harnici, inteligenți, buni, și să nu ne legăm de cele care ne complică foarte mult viața.

Jonathan Jackson, un american convertit la Ortodoxie, care își trăiește foarte profund credința, mărturisea faptul că manifestarea credinței în Dumnezeu îl costă, chiar și în plan profesional. Când a fost întrebat ce ar trebui să facem noi, ca rugăciunea să devină o constantă a vieții noastre, a dat un răspuns minunat: înainte de a ne pune la rugăciune, să ne întrebăm câtă nevoie avem de Dumnezeu, și după aceea să ne rugăm.

Simțim noi această nevoie de Dumnezeu, exact ca atunci când este o căldură insuportabilă și avem nevoie de apă, sau când, din varii motive, nu am mâncat, și suntem înfometați, încât avem nevoie de mâncare?

Noi nu putem concepe că ecuația vieții noastre poate să aibă un firesc al ei fără oamenii pe care îi iubim foarte mult și care ne sunt indispensabili, încât nu ne putem gândi că ne-am putea desfășura activitatea fără aceștia. Acest lucru nu înseamnă, nicidecum, idolatrizarea acelei persoane pe care o iubim, ci presupune o dragoste extraordinară față de acel om.

De fapt, dragostea adevărată înseamnă că „tu nu vei dispărea niciodată din viața mea”. Avem această convingere și nu putem concepe că acea persoană va dispărea, la un moment dat, din viața noastră. Aceasta este esența dragostei.

Îl simțim pe Dumnezeu la fel?

Emil Cioran zicea atât de frumos – chiar dacă unii îl cataloghează ca fiind ateu, însă el era un om cu căutări metafizice – „Doamne, eu fără Tine înnebunesc, și cu Tine sunt nebun”. Nu știm cum s-a gândit Cioran, însă noi îi putem da o interpretare duhovnicească: „Doamne, fără Tine înnebunesc, nu pot face nimic, dar și cu Tine, voi deveni un nebun față de tot ce înseamnă lumea aceasta trecătoare”.

Ultimele articole