Din soborul slujitorilor au făcut parte părintele consilier eparhial Vladimir Beregoi, părintele secretar eparhial Alexandru Bahnar, părintele inspector Cristian Roșu, părinții protopopi Andrei Mereuță și Iulian Ștefan, și părinții parohi Eduard Irimiea și Marin Tudorică.

Răspunsurile liturgice au fost date de Grupul psaltic al Seminarului Teologic „Sfântul Ioan Gură de Aur” din Huși, coordonat de diaconul Vlad Mironescu.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit faptul că credința profundă este însoțită întotdeauna de discreție și delicatețe:

«Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva. Căci am simțit o putere care a ieșit din Mine. Și, femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând și, căzând înaintea Lui, a spus de față cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El și cum s-a tămăduit îndată» (Luca 8, 46-47)

Pericopa evanghelică transmite un mesaj fundamental pentru toți cei care ne străduim să ne trăim credința, să fim în comuniune cu Hristos, să căutăm să-L întâlnim în adâncul inimii noastre.

A fi un om credincios implică mai ales capacitatea de a simți prezența lui Dumnezeu, de a fi convins că Dumnezeu este în inima ta. Din comportamentul celor care reușesc să-și trăiască credința ca întâlnire cu Dumnezeu, ca simțire a prezenței Lui, mai decurge o anumită formă de atitudine pe care trebuie să o avem când suntem în prezența Lui, anume delicatețea (discreția).

Femeia bolnavă de scurgere de sânge – boală cu care s-a luptat timp de 12 ani –, a încercat tot ceea ce i-a stat în putință, a cheltuit foarte mulți bani, cu gândul că poate găsește un antidot la această boală de care era chinuită.

Pentru mentalitatea vremii respective, conform legii mozaice, atunci când cineva suferea de hemoragie, era considerat un om necurat, de care nu te puteai atinge. Cu alte cuvinte, femeia bolnavă de scurgere de sânge, pe lângă drama suferinței pe care o trăia în trupul ei, trăia și drama de a fi exclusă, din punct de vedere social.

O asemenea persoană, considerată impură, nu putea să participe nici la rugăciunile de la Templu, pentru că nu era considerată vrednică de a aduce daruri lui Dumnezeu. Aceasta era mentalitatea vechi-testamentară. În Noul Testament, Hristos ne spune că nu mai este nimic necurat, prin harul și puterea lui Dumnezeu.

Această femeie, în credința și în dorința ei, plină de fervoare, de a fi vindecată, s-a gândit întru sinea ei: „Mă voi atinge de Iisus și îmi va fi suficient pentru ca eu să primesc vindecare” – lucru pe care l-a făcut, în maximă discreție.

Hristos era înconjurat de foarte multă lume, foarte mulți Îl urmau și se bucurau de cuvântul pe care îl împărtășea celor care erau de față. Într-un asemenea context, Hristos era îmbulzit de foarte mulți oameni, iar acest lucru reiese din replica pe care i-a dat-o Apostolul Petru, când Hristos a întrebat: „Cine s-a atins de Mine? Pentru că am simțit că a ieșit o putere din Mine”. Petru I-a răspuns: „Cum pui o asemenea întrebare? Este aproape imposibil ca cineva să nu Te fi atins, având în vedere că sunt așa de mulți oameni”.

Acesta este contextul în care femeia – care își ducea drama suferinței sale trupești, dar și drama de a fi exclusă, din punct de vedere social – se atinge de poala veșmântului Domnului, cu gândul că va primi vindecare de boala pe care o ducea în trupul ei.

Credința frumoasă (minunată), autentică a acestei femei i-a adus, cu adevărat, vindecare.

De ce a întrebat Hristos: „Cine s-a atins de Mine? Pentru că am simțit că a ieșit o putere?” Sfântul Ioan Gură de Aur, în omilia despre minunea săvârșită cu femeia care suferea de hemoragie, ne spune că sunt trei motive pentru care Domnul a vădit atitudinea acesteia de discreție.

Primul dintre aceste motive este legat de faptul că Domnul a vrut să îi curme orice fel de mustrare de conștiință a femeii bolnave de hemoragie, că a furat darul vindecării, adică l-a luat într-o manieră tăinuită. În delicatețea Sa, Domnul o încredințează pe această femeie că, ceea ce a făcut, a făcut foarte bine.

Un al doilea motiv este legat de faptul că această femeie, chiar dacă a avut o credință extraordinară, nu avea încă conștiința deplină a dumnezeirii Celui de care s-a gândit să se atingă, de vreme ce s-a gândit în sinea ei că poate face acest lucru pe ascuns, adică să se atingă de veșmintele Domnului, fără să fie descoperită (probabil că îi era și rușine de boala pe care o ducea). Domnul îi pune această întrebare și dezvăluie atitudinea ei, pentru ca ea să primească încredințarea că Hristos este Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit, Care vede ceea ce este în adâncul omului.

Al treilea motiv este legat de credința acestei femei, pe care Hristos a vrut să o scoată la suprafață, pentru ca să fie un exemplu pentru toți cei care erau de față, inclusiv pentru Iair care, și el, s-a apropiat, cu nădejdea că Domnul va merge acasă la el, și îi va vindeca fiica de 12 ani, bolnavă. Nu s-a întâmplat acest lucru, și Iair a început să se îndoiască. De aceea, Domnul, în drum spre casa lui Iair, scoate la iveală credința minunată a femeii bolnave de hemoragie.

Preasfinția Sa a afirmat că credința autentică se trăiește în taina sufletului:

Ar trebui să urmăm atitudinea acestei femei bolnave de hemoragie, și să reflectăm mult mai profund asupra acesteia. Femeia bolnavă nu a căutat spectacol, nu a căutat să se impună prin nimic, ci, în mod foarte discret, s-a atins de veșmintele Domnului, cu nădejdea că va primi vindecare.

Credința se trăiește în taină, nu are nevoie de spectacol – nu are nevoie nici măcar de minuni.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune un lucru așa de frumos, anume că „Domnul era minunat, și fără să facă această minune, și că minunile Îl înconjurau pe Domnul, așa cum fulgii de nea înconjoară, iarna, un om”. Prin această metaforă, Sfântul Ioan Gură de Aur vrea să spună că, pentru Domnul, a face o minune nu era ceva ieșit din comun, ci era atât de firesc.

Pentru omul credincios, nu minunea este cea care îl întărește, ci relația cu Dumnezeu, comuniunea cu El, împărtășirea din harul Lui.

Minunile sunt pentru cei care ezită (șovăie, șchiopătează) în credință, nu pentru cei care deja L-au întâlnit pe Dumnezeu și Îi simt prezența, așa cum s-a întâmplat cu această femeie.

Acest lucru îl învățăm noi, cei care venim la biserică – să nu facem un spectacol din credința noastră, să nu căutăm să ne impunem în fața cuiva, să nu dominăm pe nimeni, ci să lăsăm să grăiască starea noastră, să se vadă din atitudinile noastre că suntem oamenii lui Hristos – oameni ai iubirii, ai păcii și ai bucuriei.

Tot ceea ce ține de spectacol și de a ieși, cu orice preț, în evidență atunci când ne trăim credința, de fapt scoate la iveală faptul că, pentru noi, aceasta nu este decât o pură ideologie.

Din păcate, sunt unii foarte vocali, în lumea politică, care fac caz de credința lor, invocă peste tot numele Bisericii, pentru a-și justifica atitudinile lor sau pentru a se bucura de mai multă vizibilitate sau capital de imagine.

Acești oameni nu înțeleg credința profund, ci se raportează la modul exterior și o tratează ca pe o pură ideologie, nu ca pe o întâlnire cu Dumnezeu – discretă, tainică (nu privată!).

Putem da, peste tot, o mărturie înțeleaptă și frumoasă despre credința pe care o trăim, și în spațiul public, și cu prietenii, și cu colegii de serviciu.

Femeia din Evanghelie a fost foarte discretă și a avut o credință deosebită, trăită în taina inimii ei, despre care dă dovadă însuși Hristos: „Credința ta te-a mântuit (te-a izbăvit, a pus capăt suferinței și neputinței tale)”.

Hristos, Cel care este Discreția absolută, să așeze în inima noastră această delicatețe în a ne trăi credința ca întâlnire și ca simțire a prezenței Lui.

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru diacon pe teologul Liviu Maricel Chirilă, pe seama Parohiei Bogdănești, Protopopiatul Huși.