În omilia rostită, Preasfinţia Sa a vorbit despre semnificaţia numelui Mântuitorului:

„Când Hristos este tăiat împrejur, primeşte numele Iisus, care se tâlcuieşte «Dumnezeu mântuieşte».

Conform legii iudaice, orice prunc de parte bărbătească trebuia circumscis.

Tăierea-împrejur este un legământ pe care orice evreu îl face cu Dumnezeu. Era un legământ de fidelitate, de credinţă şi de slujire, aşa cum i-a fost descoperit patriarhului Avraam.

Odată cu această tăiere împrejur, primeau numele. În general, acesta era fie numele tatălui, fie al bunicului. Tatăl avea un primat în ceea ce înseamnă darea numelui”.

Ierarhul Huşilor a arătat că rostirea Rugăciunii lui Iisus «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!», Îl face prezent pe Hristos în viaţa creştinului:

„Sfântul Apostol Pavel ne spune, în Epistola către Filipeni (2, 9-11): «Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl. Numele pe care L-a primit Dumnezeu-Omul la opt zile este numele care mântuieşte».

Ori de câte ori noi îl rostim, nu facem altceva decât să simţim prezenţa lui Hristos în viaţa noastră.

Este un lucru experimentat la modul cât se poate de profund şi de isihaşti, călugării care se îndeletniceau cu ceea ce cunoaştem generic sub numele de «Rugăciunea lui Iisus», adică chemarea permanentă a numelui lui Iisus, care să îi izbăvească de păcate.

Ori de câte ori se îndeletniceşte cineva cu chemarea numelui lui Iisus nu face altceva decât să instaureze în inima lui prezenţa lui Hristos”.

Preasfinţia Sa a vorbit despre modul cum rostirea numelui cuiva presupune prezenţa acelei persoane:

„Pentru evrei, numele lui Dumnezeu era de foarte mare cinste, încât ei nici măcar nu-l rosteau, găseau tot felul de echivalenţe.

Nu rosteau numele lui Dumnezeu aşa cum El însuşi S-a numit pe sine, «Eu sunt Cel ce sunt» Iahve.

Aveau un respect extraordinar, căci rostind numele lui Dumnezeu, aveau această simţire lăuntrică, că este similar cu a fi în prezenţa lui Dumnezeu.

Acest lucru îl experimentăm şi noi, în viaţa de zi cu zi.

Când iubim pe cineva foarte mult, numai rostirea acelui nume este cea care ne dăruieşte o stare de bucurie, de plinătate şi de pace.

Ne este drag să rostim cât mai des acel nume, căci astfel îl aducem în inima noastră, instaurăm în noi tot ceea ce ţine de personalitatea celui invocat.

În tradiţia populară, oamenii cu o viaţă frumoasă, autentică, în Hristos, se fereau să rostească numele celui rău.

Ştiau că rostirea numelui celui rău, a diavolului, coincide cu invocarea lui, cu prezenţa lui în viaţa celui care îi rostea numele. Găseau tot felul de variante, tocmai pentru a nu-i spune celui rău pe nume.

Ori de câte ori Îl chemăm pe Iisus, ori de câte ori Îi rostim numele, coincide cu simţirea prezenţei Lui în viaţa noastră.

Sfântul Apostol Pavel ne încredinţează că numele lui Iisus este cel care mântuieşte. Mântuieşte în legătură cu Persoana lui Iisus. Au fost unii care i-au acuzat pe isihaşti că se închină numelui, că idolatrizază un nume.

Noi stim că numele este legat indestructibil de o persoană. Când rosteşti numele cuiva, deja ai dat viaţă persoanei respective, chiar dacă nu mai trăieşte.

Noi îi pomenim pe cei adormiţi, ceea ce înseamnă că ei sunt vii în sufletul nostru şi în memoria duhovnicească a vieţii noastre.

Un nume pe care nu-l mai pomeneşti, este ca inexistent.

De pildă, atunci când nu simpatizăm pe cineva, nu vrem nici măcar să îi rostim numele. De fapt, acest lucru exprimă un adevăr. Rostind numele, nu facem altceva decât să aducem prezenţa acelui om în viaţa noastră”.

Ierarhul Huşilor a insistat asupra faptului că rostirea Rugăciunii lui Iisus aduce echilibru între minte şi inimă:

„Sărbătoarea aceasta ne invită să reflectăm mai mult şi să chemăm mai profund numele lui Iisus.

Numai în numele Lui ne putem mântui. Ori de câte ori chemăm numele lui Iisus, chemăm prezenţa Lui în viaţa noastră.

Numele lui Iisus curăţă mintea omului şi dă putinţa de a unifica energiile risipite ale omului.

Rugăciunea lui Iisus unifică mintea cu inima.

Noi trăim o stare de degringoladă, de conflict, de anxietate, de agitaţie, pentru că nu am ajuns să armonizăm ceea ce gândim cu mintea noastră, cu ceea ce simţim, adică cu ceea ce este sedimentat în inima noastră.

Trăim într-o stare de fărâmiţare interioară pentru că este o fractură, un divorţ între minte, între ceea ce gândim, şi inimă, între ceea ce simţim.

Rostirea numelui lui Iisus, prin prezenţa pe care o aduce cu sine, nu face altceva decât să ne unifice energiile sufletului nostru, să ne unifice din punct de vedere lăuntric.

Să chemăm mai des numele lui Iisus, pentru că El ne mântuieşte. Numele acesta este cel despre care vorbeşte Sfântul Ioan Evanghelistul în Apocalipsă (2, 17)”.

În final, Părintele Episcop Ignatie a creionat, în linii mari, personalitatea Sfântului Vasile cel Mare, pe care l-a numit „un mare bărbat al Bisericii, un om de o smerenie şi o asceză extraordinare şi un om foarte realist, prezent în viaţa cetăţii”.

În cadrul Sfintei Liturghii, Preasfinţitul Ignatie a hirotonit întru diacon, pe seama Catedralei Episcopale din Huşi, pe teologul Iurie Leva, administrator în cadrul Centrului Eparhial Huşi, şi a explicat celor prezenţi semnificaţiile momentelor ce alcătuiesc această slujbă.