Răspunsurile la strană au fost oferite atât de studenții teologi, cât și de elevii seminariști.

Cuvântul de învăţătură a fost rostit de Preasfinţitul Părinte Ignatie, Episcopul Huşilor. Preasfinţia Sa a comparat perioada istorică în care au trăit Sfinţii Trei Ierarhi şi provocările de atunci, cu lumea în care ne aflăm astăzi:

„Oricât de priceput ar fi cineva, oricât de mult ar stăpâni arta predicării, nu cred că ar fi în stare să concentreze, în câteva cuvinte, biografiile Sfinţilor Trei Ierarhi, care sunt atât de profunde, atât de luminoase, atât de pline de vieţuirea în Duhul Sfânt şi atât tulburătoare în acelaşi timp.

Să nu ne închipuim că au trăit într-o perioadă lipsită de tumult social, lipsită de convulsii doctrinare. Dimpotrivă!

Noi avem tendinţa să numim secolul al IV-lea, în care au trăit aceşti Părinţi ai Bisericii, secolul de aur al patristicii, al Bisericii.

Am intuiţia că vremurile în care au trăit Sfinţii Trei Ierarhi sunt aidoma cu vremurile pe care le trăim noi astăzi.

Dacă veţi avea curiozitatea să vă aplecaţi asupra poemelor autobiografice ale Sfântului Grigorie Teologul, veţi vedea că a fost un om cu profunde dezamăgiri faţă de clerul din vremea respectivă şi faţă de credincioşii care nu mai erau atât de sârguitori în a-şi apăra autenticitatea şi integritatea credinţei. Veţi descoperi un om cu profunde frământări lăuntrice, un om sincer.

Dacă veţi citi scrisorile Sfântului Vasile cel Mare, veţi descoperi un om care a dus o permanentă luptă între a trăi în cetate sau a se retrage în singurătate.

Dacă ne vom uita peste scrisorile pe care Sfântul Ioan Gură de Aur le-a adresat Olimpiadei, vom vedea un om gingaş, delicat, care se hrănea, la modul cât se poate de real, din cuvintele Scripturii”.

Ierarhul Huşilor a făcut apel, în cuvântul său, la fragmente din operele sfinţilor pomeniţi astăzi, pentru a ilustra soluţiile pe care aceştia le recomandau celor care vroiau să îşi trăiască în mod autentic credinţa.

Astfel, Sfântul Vasile cel Mare, cel care a iubit foarte mult liniştea vieţii întru Hristos, enumeră câteva sfaturi foarte practice, care se pot plia pe contextul de viaţă al fiecăruia:

„Nu este o noutate, ci chiar a devenit o banalitate a spune că astăzi trăim într-o eră foarte zbuciumată, extrem de trepidantă.

Nu mai reuşim să intrăm în noi înşine, să ne răsucim înspre lăuntrul nostru şi să Îl descoperim pe Domnul, pe care toţi L-am primit în Taina Sfântului Botez.

Suntem distraşi să trăim o viaţă exterioară şi de aceea suntem atât de sfâşiaţi lăuntric, atât de dispersaţi. Nu mai avem acea unitate a fiinţei noastre.

Probabil, conflictele dintre oameni, conflictele la nivel personal sau din societate şi chiar la scară planetară, sunt din pricina faptului că noi încă nu suntem suficient de convinşi să ne angajăm într-o luptă pentru liniştea lăuntrică.

Dumnezeu nu vine acolo unde este rumoare, unde este zgomotul şi gălăgia patimilor.

El vrea să vină într-o inimă smerită şi liniştită, aşa cum L-a învăţat pe prorocul Ilie, pe Muntele Horeb, cel căruia, în ciuda faptului că era o fire temperamentală, efervescentă, plină de fervoare pentru credinţa autentică, Domnul i-a descoperit că nu se va arăta nici în vânt năprasnic, nici în fulgere sau în tunete, ci în acea adiere lină de vânt.

Acolo a simţit Ilie prezenţa atât de suavă şi profundă a lui Dumnezeu.

Noi ne amăgim căutând liniştea, plecând din aglomeraţia urbană spre zonele mai retrase.

Liniştea nu vine din mediul înconjurător, exterior, acesta doar o favorizează. Ea vine de la Hristos.

Trebuie să ne luptăm să o câştigăm în inima noastră. Atunci, oriunde am fi, chiar şi în marile aglomerări urbane, putem simţi că suntem noi cu Dumnezeu.

Sfântul Vasile cel Mare ne dă un reper cum am putea dobândi liniştea aceasta:

«De aceea frate, te rog să fii, mai întâi, răbdător în orice ispite, căci prin câte feluri de ispite nu este încercat cel credincios? Pagube lumeşti, învinuiri, minciuni, clevetiri şi prigoniri. Prin acestea şi altele de felul lor este pus la încercare cel credincios.

În al doilea rând, să petreci în linişte, înfrânat la vorbă, neîndărătnic, neiubitor de mărire deşartă. Nu răstălmăci toate, ci iubeşte credincioşia. Nu fii vorbă lungă, ci treaz şi scurt la cuvânt, gata oricând a învăţa tu de la alţii, iar nu de a învăţa tu pe alţii»”!

De asemenea, Preasfinţia Sa, pornind de la profilul duhovnicesc al Sfântului Grigorie Teologul, a vorbit despre tentaţia de a alerga după poziţii şi funcţii avantajoase, cu notorietate:

„Sfântul Grigorie Teologul a fost, aşa cum reiese, cu deosebită pregnanţă, din biografia lui, imun la orice fel de glorie, de mărire, de funcţie, din lumea aceasta.

Nimic nu l-a atras din tot ceea ce ţine de măririle acestei lumi, cu toate că a ajuns, preţ de puţină vreme, patriarh al Constantinopolului.

Cuvântul lui ni se adresează, mai ales în lumea aceasta, în care suntem ahtiaţi după funcţii, după măriri.

Căutăm, cu orice preţ, să îi sabotăm pe cei din jur, să le modificăm biografia, să îi calomniem, punem interesul nostru personal numai pentru a obţine o anumită funcţie.

De câte nu este în stare sărmanul om, prins în chingile acestui păcat al trufiei!

Se chinuie şi dobândeşte ceea ce doreşte, prin căi unele mai neduhovniceşti decât altele, dar, ceea ce este tragic, este că nu primeşte liniştea. Nu se mulţumeşte cu ceea ce a ajuns.

Sfântul Grigorie, cel care a fost imun la gloria funcţiilor, ne îndeamnă:

«Nu am nevoie de cinstire omenească, suflare ce curge repede. Nici de glorie pieritoare. Nu este mare lucru a avea loc de onoare la curtea împărătească, nici de a fi onorat cândva de dorinţa după o anumită funcţie sau după un anumit scaun, pe care şezând cu slavă, să îmi dau aere, înălţându-mi trufaş sprâncenele.

Nu este mare lucru nici a avea o putere în cetăţi şi între cetăţeni, desfătându-te de vise mincinoase şi nestatornice care altă dată te duc în altă parte şi zboară.

Visele acestea, deşertăciunea după gloria lumii de astăzi este asemenea prinderii în palme a unui râu repede, asemenea ţinerii în mâini a unei umbre sau atingerii unei năluci. Căci aşa este neamul muritorilor, cum este şi fericirea lor. Fericire asemenea urmelor foarte slabe, de pe mare, lăsate de o corabie care lasă în urma ei o dâră care piere de îndată şi nu mai este. Aşa este omul care aleargă după gloria deşartă»”.

Vorbind despre faptul că a fi credincios presupune apartenenţa la viaţa Bisericii şi arătând că a existat dintotdeauna ispita de a gândi credinţa fără Biserică, Părintele Episcop Ignatie a adus în discuţie un cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur care răspunde foarte punctual acestor probleme:

„Există o sintagmă amplu discutată, că există credincioşi fără credinţă. Că nu este nevoie de instituţia Bisericii, de episcopi sau preoţi, că putem avea o relaţie directă, fără intermediari, cu Dumnezeu.

Să nu credem că aceasta este o provocare a postmodernităţii, ea era o provocare şi a antichităţii!

Dacă vă veţi apleca asupra Omiliilor Sfântului Ioan împotriva anomeilor, veţi vedea că este un fir roşu al Sfântului Ioan către contemporanii săi care îşi puneau problema în aceiaşi termeni, nu veneau la biserică, nu aveau conştiinţa că aici, în biserică, este Domnul:

„Aduceţi-vă aminte de acestea şi păstraţi-le cu toată grija. Ţeseţi împreună cu curăţenia învăţăturilor şi înţelepciunea vieţuirii. Ceea ce vă rugasem mai înainte vă rog şi acum din toată inima: nimic nu te ajută atât la vieţuire şi la cugetare, ca venirea la biserică. După cum un pământ înţelenit, pentru că n-are pe nimeni care să-l îngrijească şi să-l ude, e plin de spini şi de ciulini, pe când pământul care se bucură de mâinile plugarului înverzeşte, înfrunzeşte şi ajunge încărcat tare de rod, tot aşa este şi sufletul. Sufletul care se bucură de stropirea cuvintelor celor dumnezeieşti înverzeşte, înfrunzeşte şi este încărcat tare de rodul Duhului, pe când sufletul care trăieşte departe de biserică, în uscăciune, în nepăsare şi în lipsă de stropire a cuvintelor dumnezeieşti, a Împărtăşaniei, a lui Hristos, acela se pustieşte, se sălbăticeşte, scoate mulţi spini, adică păcatele. Iar unde sunt spini, acolo sunt şi balauri, şerpi, scorpioni şi toată puterea diavolului. Venirea şi şederea aici, în biserică, în casa lui Dumnezeu, este temeiul tuturor bunătăţilor.”

Să luptăm mai mult pentru liniştea lăuntrică, să nu ne lăsăm acaparaţi de funcţii şi de trufia acestei lumi.

Atunci când venim la biserică să luăm decizia să ne cultivăm sufletul, să scoatem din noi buruienile păcatelor şi să devenim oameni frumoşi".

foto credit: Tudorel Rusu