Ierarhul Hușilor a oficiat slujba de sfințire a Paraclisului cu hramul „Sfântul Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon”, din cadrul Centrului.

După slujba de sfințire a urmat Sfânta Liturghie, oficiată în spațiul amenajat în curtea așezământului social.

Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele protopop Adrian Chirvasă și părintele Andrei Bogdan, cel care asigură asistența religioasă a beneficiarilor acestui Centru.

În cuvântul adresat celor prezenți, Părintele Episcop Ignatie a arătat cum putem dobândi liniștea și odihna sufletească:

«Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi» (Matei 11, 28)

În momentele de răscruce, de încercare și suferință, avem o sintagmă care concentrează în sine toată povara pe care o simțim în suflet: „am obosit”. Această oboseală nu este neapărat de natură fizică, ci mai mult de natură sufletească – aceasta este mult mai greu de suportat.

Hristos ne îndeamnă, spunându-ne: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”. Toți cei care poartă povara și oboseala sufletească, generată de încercări și dezamăgiri, sunt chemați să se adăpostească în Hristos.

Acolo unde este iubire, găsim și liniște și odihnă sufletească. Hristos este dragostea desăvârșită, astfel încât ori de câte ori alergăm spre El și ne punem nădejdea în El, rugându-ne Lui, primim liniște în suflet.

Odihna de care ne vorbește Domnul, pentru noi, cei osteniți și împovărați, are în conținutul ei multă iubire.

Când suntem învăluiți de multă dragoste, simțim o pace aparte în sufletul nostru.

În contrast cu o asemenea stare, atunci când cineva ne urăște, ne disprețuiește sau ne calomniază, ne pierdem pacea interioară, suferim foarte mult și ne frământăm lăuntric. Dacă în momentele de neliniște sufletească am avea credință puternică, de a alerga la Hristos, vom fi martorii risipirii a tot ceea ce ne destructurează și ne împrăștie lăuntric.

Rugăciunea, credința și iubirea față de Creator și de semeni pot, cu adevărat, să instaureze în sufletul nostru liniștea, odihna lăuntrică.

În limbaj duhovnicesc, găsim preocuparea aceasta exprimată prin cuvintele: „vreau să îl odihnesc pe semenul meu” – cu sensul că „vreau să îl învălui cu bunătate, cu liniște, pace și foarte multă iubire, să îi fac pe plac, să nu îl rănesc prin cuvintele mele sau să îl trădez prin atitudinea mea”.

Această preocupare, de a-l odihni pe cel de lângă noi, este una dintre cele mai frumoase. Să ne-o asumăm atât în familie, față de cei dragi, cât și la locul de muncă și în societate. Mintea noastră să fie, tot timpul, angajată în dezideratul de a-l odihni pe cel de lângă noi.

Din păcate suntem profesioniști în a fi răutăcioși, în a specula neputințele și deficiențele celor din jur, și îi rănim, le vorbim inadecvat, colportăm bârfe și o facem fără să ne gândim cât de mult îi putem distruge sufletește.

A trebui să ne asumăm cuvântul lui Hristos în viața noastră și să devină faptă concretă.

Preasfinția Sa a vorbit despre consecințele lipsei iubirii în viața omului:

Fără iubire nu există liniște, nu putem vorbi de odihnă sufletească.

Un suflet fără iubire este un suflet chinuit, frământat și foarte neliniștit.

Prin metafore extrem de frumoase, un poet creștin, isihast, Vasile Voiculescu, descrie efectele lipsei de iubire, în poezia „Stă sufletul fără iubire”:

«Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părăsită,

C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereţi ...

Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică şi oropsită,

Căci nimeni n-o mai cercetează; găleata-i spânzură dogită

Şi-n ghizdurile putrezite cresc brusturi şi-nfloresc bureţi.

Stă sufletul fără iubire, pustiu, ca mărul fără roade,

Părăginit într-o livadă şi plin de lacome omizi,

Ce-l năpădesc în primăvară şi toată frunza încet o roade

Şi toată floarea, otrăvită, se scutură curând şi cade,

Lăsându-i crengile uscate ca nişte sterpe palamizi.

Stă sufletul fără iubire cum stă o vatră ruinată,

Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad şi fără foc,

La care nimeni nu duce aluatul proaspăt în covată

Să-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată,

Şi să-l prefacă-n dulce azimi, mirositoare, ce se coc.»

Dacă ne dorim liniște în suflet, să căutăm, pe cât ne stă în putință, iubirea față de Dumnezeu și de semeni.

Să avem capacitatea, în momentele de micime sufletească, să ne revenim în fire și să alergăm la Dumnezeu pentru a-I cere să ne dea odihnă și liniște sufletească.

Cât de drag ne este un om liniștit, blând, care are răbdare cu noi și care știe cum să ne ia. Simțim multă bucurie în preajma unui asemenea om.

Tot ceea ce este frumos se face în multă tihnă și liniște pe măsură. Dacă alegem să stăm în preajma Domnului, vom simți pacea și iubirea Lui.

În semn de prețuire, Ierarhul Hușilor l-a hirotesit întru sachelar pe părintele Andrei Bogdan și a oferit distincții de vrednicie celor care s-au implicat în amenajarea Paraclisului și în înzestrarea acestuia cu toate cele necesare cultului divin.