Răspunsurile la strană au fost date de Grupul psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, alături de copiii de la „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi” Junior, coordonați de arhidiaconul Cosmin Vlăduț Mironescu.

Numeroși credincioși au participat la acest moment de rugăciune,  devenit o tradiție în Huși,

În cuvântul adresat celor prezenți, Părintele Episcop Ignatie a amintit de motivațiile principale pentru care alegem să postim:

«Căci unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta» (Matei 6, 21)

Prin săvârșirea Vecerniei unită cu Pavecernița mică, am intrat în atmosfera de nevoință și de dorință de a ne schimba viața, caracteristice ale Postului Mare. Este un răstimp de o frumusețe aparte, pentru că suntem chemați să ne răsucim înspre noi înșine, să căutăm interiorizarea și înfrumusețarea sufletului nostru prin rugăciune, prin fapte bune, prin spovedanie frecventă și prin împărtășirea continuă cu Trupul și Sângele lui Hristos.

În general, atunci când vorbim despre post, ne rezumăm la dimensiunea aceasta de abstinență, de renunțare la un anumit tip de alimente, cele de origine animală. Însă postul nu rezidă numai în această abstinență, ci mai ales în strădania noastră de a ne înțelege și de a pricepe că noi suntem creați după chipul lui Dumnezeu și că vederea chipului lui Dumnezeu implică lupta pentru comuniune cu El - această nevoință de a simți permanent prezența Lui în viața noastră.

În pasajul evanghelic care s-a citit astăzi la Dumnezeiasca Liturghie, ni se spune că acolo unde este comoara noastră va fi și inima noastră. În direcția în care ne canalizăm energiile, experiența noastră, viața noastră, acolo este și inima noastră. Adică acolo suntem și noi. 

În terminologia biblică, atunci când se vorbește despre inimă, se vorbește despre acel sediu comun al tuturor trăirilor și simțirilor pe care le avem noi, oamenii. Postirea are drept deziderat această capacitate a noastră de a așeza inima noastră, toate simțirile, trăirile, în fața lui Hristos - sau de a-L avea pe Hristos în adâncul inimii noastre. 

Sigur că putem să ne rezumăm la post ca formă de abstinență alimentară. Însă nu va avea niciodată o conotație spirituală. Postirea noastră, abstinența de la anumite feluri de mâncăruri trebuie să aibă drept deznodământ o intensificare a relației noastre cu Dumnezeu. 

Postirea trebuie înțeleasă ca o formă de spiritualizare a noastră și conștientizare a faptului că noi nu suntem doar ființe biologice, care avem nevoie de hrană, ci avem și o dimensiune spirituală, de care trebuie să ne ocupăm.

Subliniez de multe ori acest aspect, că știința modernă, a neurocercetătorilor, este cea care într-un fel amintește ceea ce noi știm de atâta timp, însă nu conștientizăm toată profunzimea acestui aspect: cele nevăzute, spirituale sunt cele care determină sau influențează inclusiv viața noastră biologică, pământească. Fără o profunzime, fără o simțire a duhului și a acestei dimensiuni spirituale din noi, nu putem decât să constatăm că trăim ca niște ființe aflate în orizontul atât de strâmt al vieții acesteia.

Postirea este și cea care ar trebui să ne vindece de dependențe - patimi, cum se numesc acestea în limbaj filocalic. Fiecare dintre noi, dacă suntem foarte onești, știm că suntem doborâți de câte o patimă. Știm, cu maximă claritate, că suntem sclavii și slujitorii unui stăpân, ai unei patimi care ne locuiește.

Ierarhul Hușilor i-a invitat pe cei prezenți să experimenteze un nou aspect al postului, cel de mediile digitale, arătând efectele dependenței pe care le generează în viața de zi cu zi abuzul de tehnologie:

Una dintre patimile despre care se vorbește acum din ce în ce mai mult, este dependența de tehnologie. De ce insist asupra acestui aspect? Pentru că toate celelalte patimi pe care, din nefericire, le cultivăm, ne este clar că nu ne fac bine, ne desfigurează spiritual, ne distanțează de Dumnezeu sau, mai concret, ne așază într-o stare de divorț față de Domnul, așa cum Adam și Eva, păcătuind, au decis să divorțeze de comuniunea iubirii cu Dumnezeu. Au decis să-și caute un alt centru decât Dumnezeu, și centrul lor era sinele, egoul, satisfacerea nevoilor.

 Dependența aceasta modernă de tehnologie este una care ne poate schimba fundamental; este mai mult decât un drog. De multe ori putem constata consecințele devastatoare ale drogurilor în viața omului. Putem vedea foarte limpede cât de mult este schimonosit, ca stare spirituală, un consumator de droguri. 

Cei care consumăm tehnologia – și folosesc pluralul incluzându-mă și pe mine – nu realizăm că ne poate schimba pe nesimțite viața, modul nostru de a gândi, de a ne comporta, perspectiva pe care o avem asupra vieții noastre. Așa cum am subliniat de atâtea ori, tehnologia nu este ceva demn de demonizare, un rău în sine. Dimpotrivă. Folosirea în exces a acesteia ne poate fi extrem de dăunătoare. Ea ne mănâncă foarte mult timp, nu mai reușim să fim atât de prezenți în relație cu cei de lângă noi, și mai presus de toate, ne inculcă o anumită formă de nerăbdare al cărei corespondent este scroll-area. 

Când intrăm pe dispozitivele noastre, tendința este de a da scroll, de a citi în diagonală, fără să aprofundăm, de a prinde frânturi de informații care ne amăgesc că am fi extrem de la curent cu tot ceea ce se întâmplă în lumea aceasta și, dincolo de această amăgire, că am ajuns la un anumit nivel de cunoaștere pe care de fapt nici măcar nu-l posedăm. 

Suntem aruncați într-o mare iluzie în ceea ce ne privește pe noi ca oameni, ca cei care suntem chemați să acumulăm experiență din relațiile cu cei de lângă noi, din prezența personală cu cei de lângă noi, din comuniunea cu Dumnezeu – credința, care este o sursă inepuizabilă de reîmprospătare a firii noastre, să zicem, plictisite de păcat, de patimi sau răvășită de acestea.

Mai mult decât atât, este și iluzia că ne putem livra în mediul virtual într-un mod perfect. Vedeți cât de atenți suntem la pozele pe care le postăm, la conținutul pe care-l aruncăm în mediul virtual. O grijă de a ne livra ca să părem cât mai perfecți, comparându-ne cu cei din jurul nostru. Trăim într-o lume ireală pe care noi o considerăm ca fiind foarte reală - această lume digitală, a virtualului. 

Ne modelăm viața după ceea ce trăim, după ceea ce ne impactează din mediul virtual și după ceea ce citim de pe rețelele de socializare; nu mai facem distincția între ceea ce este real, cu adevărat, viața noastră și mediul virtual. Translatăm, din mediul virtual, în viața noastră personală, reală, trăirile, neîmplinirile, tot ceea ce citim acolo, și fără să conștientizăm, această conectare la mediile digitale ne modelează și viața noastră reală. 

Mai mult decât atât, sunt anumite țări care au interzis – sigur, în urma unor studii minuțioase -, folosirea tehnologiei de către copii. A crescut alarmant numărul celor ce suferă de anxietate, de depresie pentru că, și există o explicație, deși nu aș vrea să fiu foarte tehnic: în momentul în care noi accesăm un conținut din mediul virtual, dopamina noastră, acel hormon responsabil de starea de bine, urcă vertiginos, iar în momentul în care noi ne-am deconectat, dintr-o dată coboară în mod abrupt. Și creează aceste spike-uri de dopamină. 

Noi nu le realizăm, dar avem o satisfacție citind ceva, bucurându-ne de ceea ce citim în mediul virtual, dar este o creștere artificială a dopaminei, a stării de bine, care nu poate fi comparabilă cu momentul în care citim ceva într-o carte, - sunt făcute studii – sau ca atunci când ne rugăm. 

Când citim sau ne rugăm, dopamina, starea de bine, crește foarte lent, progresiv, și rămâne exact acolo unde noi ne-am oprit, în funcție de starea de bucurie pe care o avem în urma a ceea ce lecturăm sau ne rugăm sau căutăm să medităm pe marginea unui text scripturistic. Rămâne în zona în care noi am ridicat-o, fără să mai coboare pentru că este o formă de alimentare naturală, neartificială a stării noastre de bine. 

Închipuiți-vă – și asta spun cercetătorii -, ce este în sufletul unui copil! Ați văzut copiii, cred că ei ne transmit o imagine clară a ceea ce înseamnă dependență patologică de tehnologie. Punem în mâinile unui copil telefonul. Se uită, scroll-ează, și ne dăm seama, ca părinte, ca s-a uitat prea mult și îi luăm telefonul din mână. Care e reacția lui? Una foarte violentă. Nu am întâlnit un copil care să înțeleagă. Noi, cei mari, ne educăm, ne cenzurăm, deși nici nouă nu ne convine. Însă cei mici, care nu se cenzurează și sunt extrem de sinceri, devin dintr-o dată foarte agresivi și știm cu toții cum se comportă. De ce? Pentru că ei au fost deconectați de la acea sursă de dopamină, dintr-o dată. Și luată sursa din mâinile lor, aceasta a coborât vertiginos și abrupt starea lor de bine, comportându-se foarte nervos.

Nu este o întâmplare faptul că lumea în care trăim și căreia îi suntem parte, - nu trebuie să ne credem superiori – nu mai are răbdare, tocmai din pricina acestei dependențe. 

Întotdeauna la început de Post, eu îndemn la post de la mediile digitale. Celălalt, postul în sine de la alimente, postul ca intensificare a rugăciunii, ca un mod de a căuta să ne spovedim mai des, să ne spălăm sufletul nostru și să căutăm să ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos, minunat ar fi să spunem că vin de la sine. Însă postul acesta este ceva provocator și caracteristic pentru secolul în care trăim noi. 

De aceea îndemn și cer acest lucru și încerc și eu să fac, deși îmi este foarte greu, să știți. Eu nu mă poziționez superior față de dumneavoastră. Și eu folosesc tehnologia și sunt dependent de ea, foarte dependent. Și de telefon, de tot. Însă îmi impun și eu ca cel puțin prima și ultima săptămână a Postului să ne deconectăm total de la tehnologie. Vă dați seama că e infim, dacă stăm să ne gândim câte zile are un an. 

Să vă povestesc ceva. Este consemnat și de către cercetători, dar am văzut-o și pe pielea mea și pot confirma. Fiind pe mașină, la un drum de câte 7-8 ore  inevitabil folosesc telefonul, răspund la mesajele la care am rămas restant, la e-mailuri, că așa este elegant să căutăm să răspundem, pe cât e cu putință. De multe ori, fiind un număr foarte mare de mesaje, unele scapă și nu răspund. Și după câteva ore constat că se descarcă telefonul și-l pun în portieră; știu că s-a descărcat, și trece ceva vreme dar este ca și cum eu nu am reținut că telefonul meu este descărcat. Ce fac? Întind mâna spre portieră, îmi iau telefonul și dau să scrollez. Și apoi îmi zic: tu nu vezi că-i descărcat și cu ceva vreme înainte chiar tu ai constatat că ți s-a descărcat telefonul?? Spunem acest lucru, mai trec câteva ore și facem aceeași prostie. Confirmă și copiii, vedeți? Atunci mi-am dat seama cât de dependenți suntem de tehnologie și aceasta nu face bine psihicului, minții noastre, stării noastre sufletești, o afectează extraordinar de mult. 

Dacă am reuși să folosim tehnologia strict pentru comunicare și să nu pierdem vremea, ar fi minunat. Repet: tehnologia este o binecuvântare. Ne putem vedea cu atâția la distanțe de mii de kilometri, să ne mai alinăm dorul față de cei pe care-i iubim și sunt departe de noi. Însă, de cele mai multe ori, dacă facem un calcul, și fiecare telefon ne spune cam cât am stat pe el, constatăm că am stat 7, 8, 9, 10 probabil pot fi și mai multe ore. Toate acestea sunt cele care ne decuplează de la ceea ce este esențial în viața noastră. De aceea postirea trebuie să o gândim ca o vindecare de orice fel de dependențe. Unele ni se par foarte bune, dar nicio dependență nu poate fi bună. Moderația, măsura, cumpătarea, echilibrul sunt adevărata noastră dependență care nu ne poate face rău în niciun fel.

De aceea, unde este comoara noastră acolo este și inima noastră. Dacă inima noastră sau comoara noastră este în tehnologie și în gadgeturi, atunci inima noastră va fi tot acolo. Acestea nu pot fi o sursă de liniște, de echilibru interior, de stare de seninătate sufletească. 

Am încercat și eu să-i spun cuiva să nu fie foarte prezent pe rețelele de socializare. Și reacția a fost foarte surprinzătoare, în sensul că avea conștiința că face ceva bine și de folos. Și atunci mi-am dat seama că folosul și ce invoca drept pretext de a fi pe rețelele de socializare este o dependență, un drog, o formă de a ne cultiva propriul narcisism pentru a fi prezent cu orice preț în mediul virtual.

De altfel, există și o carte a unui intelectual de-al nostru Teodor Baconschi – Facebook, fabrica de narcisism. 

Noi avem rânduiala postirii de foarte mult timp. Ce descoperă azi oamenii de știință? Că trupul nostru are nevoie de pauză. Așa cum ne luăm concediu pe parcursul anului, pentru că simțim nevoia să ne debranșăm de la muncă, stres, și să facem ceva ce ne place, la fel, dar de data aceasta zi de zi, corpul are nevoie de o pauză de la mâncare. Și această pauză, intermitență sau postul acesta intermitent, este un mare beneficiu și o mare respirație, o gură de aer bună pentru corpul nostru. Asta facem noi de atâtea veacuri. Dacă avem Liturghia darurilor mai înainte sfințite seara, din seara precedentă nu mai mâncăm nimic până a doua zi după amiază și iată că-i dăm deja corpului gura de oxigen de care are nevoie. Și câte transformări benefice nu se întâmplă în corpul omului! 

Sigur că noi nu avem drept condiție sau criteriu doar aspectul acesta. Noi ne înfometăm ca să ne întâlnim cu Hristos care ne hrănește, Care este plinătate pentru fiecare dintre noi.