Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, alături de Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop vicar patriarhal, și de Preasfințitul Părinte Nichifor Botoșăneanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, alături de un sobor de preoți și diaconi, au oficiat slujba de sfințire și Sfânta Liturghie în prezența a aproximativ 5000 de credincioși, potrivit estimărilor autorităților. 

Din soborul slujitorilor au făcut parte și părinții consilieri eparhiali Vladimir Beregoi, Cosmin Gubernat și Dragoș Trofin, părintele protopop Adrian Chirvasă, părintele paroh Ioan Bârsan și părintele slujitor Bogdan Vasile Mucileanu.

Răspunsurile liturgice au fost date de Grupul psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, al Catedralei Episcopale din Huși, coordonat de arhidiaconul Cosmin Vlăduț Mironescu.

Ziua a început cu slujba de sfințire a noului locaș de cult, despre care Părintele Episcop Ignatie a afirmat că este spațiul în care deprindem modul de viețuire în Hristos:  

Suntem martorii unui eveniment deosebit. Dumnezeu a rânduit ca în această duminică, cu harul său, să fie sfințită catedrala din Vaslui, închinată Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil si Sfinților și Dumnezeieștilor Părinți Ioachim și Ana. 

Odată cu slujba de sfințire, biserica aceasta este locul în care ne vom strădui și vă veți strădui, cei ce veți veni aici la sfintele slujbe, să deprindeți modul de viață în Hristos.

Biserica, ne spune Părintele Dumitru Stăniloae, „este rugul cel aprins, este focul iubirii lui Hristos”, iubire pe care a adus-o și a vărsat-o în umanitatea Sa. Noi venim la biserică nevoindu-ne pentru a asuma modul de viață în Hristos. 

Astăzi se vorbește foarte frumos despre asumarea unui anumit stil de viață. Dacă ne gândim la cele sufletești, ne asumăm un anume stil de viață mental, o ordine la nivelul emoțiilor. Dacă avem nevoie de o anumită ordine la nivelul corpului nostru, ne asumăm un anumit stil de viață prin alimentație, de nutriție. 

Într-un mod mult mai deplin, suntem chemați să ne asumăm modul de viață în Hristos. Și în Biserică, acceptând să intrăm în ea, noi am decis să mergem spre Înviere, înspre îndumnezeire. Îndumnezeirea nu înseamnă altceva decât activarea tuturor potențialităților așezate de Dumnezeu în noi; venirea harului dumnezeiesc înseamnă strălucirea pe care Domnul ne-a dat-o fiecăruia dintre noi. 

Mulțumim Domnului pentru acest moment, precum și ctitorilor acestei biserici. Este un caz aparte, de a avea un singur ctitor. Sigur cei ce au mai contribuit, sunt credincioșii, însă ctitorul care a susținut în mod deplin și cu toată ființa este domul Adrian Porumboiu și familia dânsului, de la temelie până în această fază atât de frumoasă. Este o biserică splendidă, o bijuterie pentru orașul nostru, și este darul făcut de membrii familiei Porumboiu.

A urmat apoi Sfânta Liturghie, oficiată pe un podium amenajat în apropierea Catedralei Vasluiului. 

Cuvântul de învățătură, de după citirea textului evanghelic, a fost rostit de Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, care a explicat de ce Porunca iubirii față de Dumnezeu este legată intrinsec de iubirea aproapelui:

Mântuitorul Însuși leagă aceste două porunci, arătând că ele sunt de egală importanţă pentru mântuirea noastră, pentru dobândirea vieţii veșnice, pe care o căutau deopotrivă, și tânărul dregător bogat, dar și învăţătorul de lege.

Mântuitorul arată, astfel, că aceste două porunci sunt legate între ele și au o importanţă egală, pentru că ambele izvorăsc și sunt hrănite din iubirea de Dumnezeu. 

Noi Îl iubim pe Dumnezeu nu pentru că ne temem de chinurile iadului, ci pentru că este Dumnezeul nostru, izvorul vieţii noastre, sensul vieţii noastre, dorirea noastră, și dorim ca eternitatea să o petrecem în comuniune cu Dumnezeu Cel în Treime închinat - Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

De aceea, în iubirea de aproapele se reflectă iubirea de Dumnezeu, care poate deveni doar o simplă lozincă, dacă nu se materializează în atitudinea noastră iubitoare și milostivă faţă de aproapele nostru.

Sfântul Evanghelist Ioan, cel în care iubirea de Dumnezeu și de aproapele a ars ca un foc – motiv pentru care este numit „apostolul iubirii” –, a spus că, dacă noi zicem că Îl iubim pe Dumnezeu, dar pe fratele nostru îl urâm, suntem mincinoși, căci dacă pe fratele nostru, pe care îl vedem, nu-l iubim, pe Dumnezeu, pe Care nu-L vedem, cum putem, oare, să-L iubim?

Așadar, prima parte a Evangheliei de astăzi ne arată importanţa și egalitatea celor două porunci – iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele.

Când învăţătorul de lege pune a doua întrebare, Mântuitorul rostește una dintre cele mai profunde și mai cunoscute pilde – pilda samarineanului milostiv.

Preasfinția Sa a arătat semnificațiile spirituale ale pildei samarineanului milostiv:

În interpretarea Sfinţilor Părinţi, această pildă este icoana neamului omenesc. Acest străin rănit de moarte coboară de la Ierusalim la Ierihon – omul a fost creat de Dumnezeul Cel veșnic și chemat la viaţă veșnică, dar prin neascultare, s-a supus legii morţii, așa cum spune Sfântul Pavel – „prin neascultare a venit păcatul în lume, și prin păcat, moartea, iar moartea a trecut la toţi oamenii”.

Alungarea lui Adam din rai este coborârea acestui străin, de la Ierusalimul ceresc la Ierihon. Ierihon este localitatea cea mai joasă de pe faţa pământului, la câteva sute de metri sub nivelul mării. Această coborâre de la Ierusalim la Ierihon sugerează îndelungata cădere și îndepărtare a omului de Dumnezeu și de raiul din care a fost alungat.

A fost întâmpinat de tâlhari, care reprezintă duhurile răutăţii – diavolul, care l-a îndemnat pe Adam să încalce porunca Ziditorului. S-a trezit dezbrăcat, așa cum s-a trezit Adam, după ce a mâncat din pom, neascultând de Ziditorul său. Când a fost strigat pe nume, Adam s-a ascuns și, întrebat fiind de ce s-a ascuns, a spus: „Doamne, sunt gol și m-am rușinat.”. Dumnezeu l-a întrebat: „Cine ţi-a spus că ești gol?”, pentru că, înainte de cădere, Adam era îmbrăcat cu slava lui Dumnezeu, slavă pe care a pierdut-o prin neascultare, și astfel s-a trezit gol, ca și călătorul din parabolă.

A fost rănit și a fost lăsat aproape mort – așa a devenit Adam, după săvârșirea păcatului neascultării – trupul său a devenit muritor, doar sufletul, care era suflarea lui Dumnezeu, a rămas veșnic.

Pe această cale, de la Ierusalim la Ierihon, coboară, pe rând, un preot și un levit – slujitorii templului din Ierusalim –, se uită la cel rănit și pleacă mai departe. Lor le-a încredinţat Dumnezeu, prin Moise și proroci, îngrijirea poporului ales, dar ei s-au pierdut în detalii care nu aveau nicio importanţă pentru salvarea celor încredinţaţi păstoririi lor.

În cele din urmă, vine un necunoscut – un samarinean –, care îl vede pe cel căzut și vine la el. Intrând în Postul Crăciunului, noi ne pregătim pentru venirea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, la noi, Care a venit tocmai ca să ne vindece de rănile păcatului, să restaureze natura noastră căzută și îndreptată spre moarte, iar prin moartea și învierea Lui să ne dăruiască, celor care Îl iubim și credem în El, viaţă veșnică.

Hristos, samarineanul cel milostiv, se apropie de omul căzut și aproape mort. Când fariseii și cărturarii s-au mâniat pe Iisus pentru predica Lui și pentru vindecarea celor suferinzi, I-au spus: „Şi Tu ești samarinean și ai demon”. De aceea, samarineanul din parabolă trebuie identificat cu Mântuitorul Iisus Hristos, care oblojește rănile celui căzut, turnând peste ele untdelemn și vin, adică încredinţând Bisericii Sfintele Taine, care sunt spre tămăduirea sufletelor și a trupurilor noastre.

L-a pus pe acest rănit pe asinul său, și l-a dus la o casă de oaspeţi. Ce este această casă de oaspeţi? Este biserica lui Hristos, care ne așteaptă pe fiecare dintre noi, cei care suntem mădulare ale Bisericii, prin întreita scufundare, în Taina Botezului. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că biserica nu este tribunal, ci este spital, unde fiecare vine să își tămăduiască trupul și sufletul.

Însuși Mântuitorul spune că Fiul Omului a venit în lume nu ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea. Tot El ne spune că „nu cel sănătos are nevoie de doctor, ci cel bolnav”. De aceea a venit în lume, ca să caute și să tămăduiască pe cel pierdut și bolnav. Iar despre casa de oaspeţi, Mântuitorul spune: „Pe cel care vine la Mine, nu-l voi scoate afară”.

Un mare scriitor grec, Nikos Kazantzakis, spune, într-un roman al său, că atunci când omul vine la biserică, Dumnezeu îl primește, nu îl judecă.

În această casă de oaspeţi, Domnul – samarineanul milostiv – are grijă de cel bolnav. Peste noapte, a vegheat ca acele răni să nu se infecteze, să nu se agraveze, iar dimineaţă, când a plecat, a dat stăpânului casei doi dinari.

Cei doi dinari, în interpretarea Sfinţilor Părinţi, sunt Vechiul și Noul Testament, Legea cea veche și Legea harului, adusă nouă de Fiul lui Dumnezeu făcut Om pentru noi și pentru a noastră mântuire.

Şi îi făgăduiește gazdei că, dacă va mai cheltui ceva, când va veni din nou îi va răsplăti – este făgăduinţa pe care Hristos o face ucenicilor și slujitorilor Bisericii – la venirea Sa, la sfârșitul veacurilor, când va veni înconjurat de toţi sfinţii îngeri, ca să judece viii și morţii, va răsplăti tuturor celor care, prin viaţa și prin lucrarea lor, au avut grijă de fraţii Lui mai mici – de cei săraci, goi, flămânzi, închiși, bolnavi sau răniţi.

Astăzi am participat la sfinţirea acestei noi case de oaspeţi – această catedrală care înfrumuseţează municipiul Vaslui. Această biserică devine locul sfinţirii vieţii noastre.

Dacă nu căutăm îndumnezeirea, dacă nu căutăm sfinţirea, ratăm sensul vieţii noastre pe pământ.

Teologul Nichifor Crainic ne spune că sfinţenia este împlinirea umanului. Noi devenim oameni, în adevăratul sens al cuvântului, când ne sfinţim viaţa, iar sfinţirea vieţii nu se poate face în afara bisericii, casa de oaspeţi a lui Dumnezeu, unde El ne primește și nu ne judecă.

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Căutaţi pacea cu toţi oamenii și sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu”.

Numeroși credincioși s-au împărtășit, la momentul rânduit, cu Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului.

La finalul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie a mulțumit Preasfințitului Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop vicar patriarhal, și Preasfințitului Părinte Nichifor Botoșăneanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, oaspeții deosebiți, au dat un plus de frumusețe și de bucurie sărbătorii noastre de astăzi.

De asemenea, Ierarhul Hușilor a evidențiat valoarea efortului depus pentru ctitorirea unui locaș de cult, și a mulțumit ctitorilor: domnul Adrian Porumboiu, soției sale Viorica, și fiilor Corneliu și Octavian, amintind și faptul că biserica ridicată reprezintă și un prinos de cinstire și recunoștință față de Episcopul Ioachim Mareș, cel care s-a implicat în reactivarea Episcopiei Hușilor și la inițiativa căruia s-a pus piatra de temelie: 

Momentul de sfințire al unei biserici este unul care ne încredințează că truda, munca noastră, a celor implicați în ridicarea și înfrumusețarea acestui lăcaș de cult, a acestei biserici catedrale, este așa cum, atât de sugestiv și frumos ne spune Părintele Patriarh Daniel, darul nostru pentru veșnicie, pentru Dumnezeu.

Îmi vine în minte un pasaj din nuvela „Popa Tanda”, de Ioan Slavici. Personajul principal este părintele Trandafir, din Sărăceni. Acolo, Slavici surprinde un detaliu atât de profund și frumos: părintele Trandafir intră în biserică supărat, dezamăgit; își pune fața în palmele lui, ca-ntr-un căuș, și spune rugăciunea aceasta scurtă: „Puternice Doamne, ajută-mă !” - și continuă Slavici, descriind starea interioară a părintelui Trandafir, că poate nici el nu era foarte convins de cuvintele pe care le spunea, însă – și aici e un verb atât de frumos folosit – , părintele Trandafir în mod sigur simțea că „era purtat”, adică era purtat de Duhul Sfânt în rugăciunea sa atunci când a intrat în biserică. 

Așa suntem noi toți când mergem la biserică și ne rugăm; îi spunem lui Dumnezeu ceea ce se află în adâncul inimii noastre și constatăm, la un moment, dat că zburăm și că ne simțim atât de bine. Nu este doar o stare de euforie sentimentală, ci ceva profund, ca și  cum am fi purtați de Dumnezeu, de harul Său. 

Am această nădejde, că astăzi, în această zi deosebită din punct de vedere spiritual, am fost purtați cu toții de Dumnezeu. 

Această catedrală este darul unor oameni minunați și, desigur, discreți în același timp. Este ctitorie a familiei domnului Adrian Porumboiu, a soției Domniei sale, Viorica, și a copiilor, Corneliu și Octavian. Această biserică pe care a ctitorit-o este o investiție pentru veșnicie. 

Mă veți întreba cum se pot alătura acești termeni: biserică, investiție. Unul dintre marii Părinți ai Bisericii Ortodoxe, Sfântul Serafim de Sarov, asemuiește viața creștină și preocuparea creștinului de a dobândi Duhul Sfânt cu ceea ce întreprinde un om de afaceri pentru a-și spori puțin capitalul financiar: este foarte atent la toate detaliile, calculează cu minuțiozitate tot ceea ce-i poate aduce un folos și este foarte atent la balanța dintre ceea ce cheltuie și investește. Așa e un om de afaceri: inteligent. La fel, și în viața duhovnicească, suntem chemați să investim capitalul nostru duhovnicesc, care este căutarea Duhului Sfânt în viața noastră, și-L primim prin rugăciune, prin smerenie, fapte bune și, desigur, ne dă acest impuls de a-L primi pe Dumnezeu-Omul Iisus Hristos.

Preasfinția Sa i-a oferit domnului Adrian Porumboiu, în semn de prețuire, Crucea eparhială „Episcopul Grigorie Leu” cea mai înaltă distincție a Episcopiei Hușilor, precum și Diploma de ctitor.

De asemenea, Ierarhul Hușilor a mulțumit părinților slujitori la acest altar, Ioan Bârsan și Bogdan Vasile Mucileanu, pentru efortul depus, oferindu-i părintelui paroh Ioan Bârsan, în semn de recunoștință, Crucea eparhială „Episcopul Grigorie Leu”.

Nu în ultimul rând, Părintele Episcop Ignatie a mulțumit autorităților județene și locale, prezente la eveniment, pentru deschiderea față de proiectele filantropice, culturale și edilitare ale Episcopiei Hușilor, precum și credincioșilor care, prin implicare și credință manifestată, dau viabilitate tuturor acestor lucrări.