În cuvântul de învățătură adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre modul în care ar trebui să participăm la Sfânta Liturghie și să primim cuvintele lui Hristos:

«Şi văzând Iisus credința lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!» (Marcu 2, 5)

Participarea noastră la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie presupune (implică) capacitatea lăuntrică de a ne desprinde de grijile acestei lumi. Noi trebuie să ne străduim (la modul cât se poate de propriu şi real al cuvântului), când păşim pragul bisericii, să fim în Ceruri. Este unul dintre îndemnurile pe care le auzim din fața Sfântului Altar: «Sus să avem inimile!». Nu este simplu, însă dacă ne vom strădui să lăsăm să intre cuvintele Liturghiei, cuvintele Evangheliei, în inima noastră, vom simți că suntem în Ceruri.

În general, când venim la Liturghie, noi venim cu problemele şi frământările noastre, şi ne rugăm ca Dumnezeu să intervină în anumite situații pe care le întâmpinăm. Ar trebui să ne corectăm o asemenea atitudine.

A veni la biserică presupune (înseamnă) să avem preocuparea (în minte şi în inimă) de a vedea ce vrea să ne spună nouă Dumnezeu; nu ce vrem noi să-I spunem Lui. Este deja o schimbare de perspectivă.

Când vom fi atenți, la Liturghie sau la slujbele Bisericii, ce vrea să ne spună, fiecăruia în parte, Dumnezeu (prin cuvântul din Evanghelie care se citeşte, prin predică, prin textul slujbei), participarea ni se va părea că a durat o clipită şi că slujba a trecut extrem de repede.

Pericopa evanghelică ne relatează o minune pe care Hristos a săvârşit-o cu un om slăbănog (infirm, incapabil de a se mişca).

Prietenii celui slăbănog, dintr-o dragoste deosebită, dintr-un ataşament special față de acel om neputincios, se gândesc să-l pună pe o targă şi să-l ducă în fața Celui despre care ei au auzit că vindecă bolile («orice boală şi orice neputință din popor» – aşa cum ni se spune în Evanghelie).

Au avut această credință, care a izvorât din prietenie și iubire față de cel infirm, şi s-au dus în casa din Capernaum – cetatea Domnului nostru Iisus Hristos – unde El propovăduia cuvântul Împărăției Cerurilor.

Casa era înțesată de oameni – dovadă că acest cuvânt hrănea sufletele celor care îl ascultau. De fapt, aşa este cuvântul lui Hristos – are în el lumină, pace şi puterea de a ne remonta pe noi, cei care, din pricina păcatului, suntem atât de dispersați (împrăştiați) din punct de vedere lăuntric.

Cuvântul predicatorilor, al slujitorilor, oricât de meşteşugit ar fi, oricât de bine s-ar înscrie în tot ceea ce înseamnă arta elocinței, rămâne un cuvânt afectat de păcat. În spatele cuvintelor noastre este păcatul, care înseamnă dezbinare, dezintegrare şi înjosire a omului.

Ascultau cuvântul lui Hristos «cu nesaț» – aidoma celui căruia îi este foarte sete, are buzele uscate, şi numai cât vede picătura de apă, tânjeşte să o bea, ca să-şi potolească setea; aidoma celui flămând, care vede un pic de mâncare, şi sufletul (mintea) lui tânjeşte să mănânce, face orice îi stă în putință ca să ajungă la fărâma de mâncare.

Cuvântul lui Hristos dă unitate ființei omului, dacă noi avem deschiderea să-l primim.

Sunt cercetări din zona neuroştiințelor, care ne spun că cei care se roagă sau citesc textele Sfintei Scripturi – folosesc cuvinte binecuvântate, pline de har – primesc linişte, pot face altfel față tumultului şi la tot ceea ce trăim în lumea aceasta.

Preasfinția Sa a explicat în ce a constat credința prietenilor celui paralizat și cine ar trebui să ne evalueze propria credință:

Oamenii erau aşezați şi Îl ascultau pe Iisus, într-o casă înțesată de cei care «stăteau cu gura căscată» (în sensul foarte pozitiv al cuvântului, nu în sens peiorativ).

La un moment dat, în momentul cuvântării lui Iisus, s-a desprins acoperişul casei (în Țara Sfântă, casele erau acoperite cu o învelitoare, care putea fi dată la o parte foarte uşor) şi a fost coborât pe targă, pe nişte frânghii, cel slăbănog, cei patru prieteni având certitudinea că va fi vindecat. Cu alte cuvinte, Hristos nu avea decât soluția de a-l vindeca. Era pur şi simplu aşezat în fața Lui.

Evanghelistul Luca surprinde un lucru – «Iisus, văzând credința lor (a acestor patru prieteni, apropiați ai celui slăbănog), i-a spus: „Fiule, iertate îți sunt păcatele!”» şi, după aceea, l-a vindecat de infirmitatea trupului de care suferea.

Cum adică – „a văzut credința” acestor patru oameni?

Am spune noi, într-o primă fază, că le-a văzut credința concretizată în fapta pe care ei au săvârşit-o – l-au luat pe acest slăbănog, l-au pus pe o targă, l-au dus în casa respectivă şi i-au dat drumul în fața lui Hristos.

Sfântul Grigorie Palama (cel pe care noi îl sărbătorim întotdeauna în a doua Duminică a Postului Mare) ne spune că Hristos nu a văzut numai concretețea credinței lor, ci a văzut şi frumusețea și autenticitatea acesteia, din sufletele lor.

Toți cei care erau de față ar fi putut să constate concretețea credinței lor, şi poate că unii ar fi spus că este din prietenie, din dragoste, din spirit de colegialitate – ar fi putut fi invocate un noian de motive.

Hristos vede această prietenie (iubire) a celor patru ca o credință, care era în inima lor, şi pe care numai Dumnezeu o poate vedea. Ea nu poate fi cuantificată de noi, oamenii.

Din nefericire, noi avem tendința de a ne cuantifica şi măsura credința. Ne dăm noi măsura credinței noastre și ne evaluăm pe noi înşine. Îi auzim pe unii spunând: «Eu am credință, dar la Biserică nu mă duc, cu „popii” nu prea o am, dar am credință».

Eu, personal (şi nu exclud faptul că s-ar putea să greşesc), am un semn de întrebare asupra unei asemenea perspective (abordări). Nu sunt Dumnezeu, ca să judec şi să spun că persoana care îmi vorbeşte despre credință nu are credință – ar fi o mare aroganță din partea mea – însă, având îndărătul experienței noastre de creştini textele Sfintelor Scripturi (Noul Testament), gândirea lui Hristos, nu mă poate convinge cineva care îmi vorbeşte despre credința lui.

De fapt, când noi vorbim prea mult despre anumite calități pe care credem că le avem (şi poate chiar le avem), aceasta trădează o neputință – simțim că acea calitate are în viața noastră o anumită formă de fragilitate, dar am vrea să-i convingem pe cei care ne ascultă că suntem grozavi (inteligenți, credincioşi), şi mai plusăm puțin, tocmai ca să ne iasă ceea ce noi ne-am propus, din puțină mândrie.

Părintele Episcop Ignatie a insistat asupra faptului că credința proprie poate fi evaluată din faptele pe care le facem:

Pasajul evanghelic de astăzi ne spune că numai Dumnezeu este Cel care vede credința din sufletul omului, şi El ne-o evaluează, nu noi. Noi avem foarte multe criterii subiective.

Sunt unii oameni care nu au o anumită afinitate (deschidere) față de credința Bisericii, şi se întreabă: „Sunt atâția care merg la Biserică. Nu văd o societate mai bună, mai morală. Ba, mai mult, cunosc cutare individ, care merge duminică de duminică la Biserică, însă nu-mi dau seama ce schimbare are loc în viața lui, pentru că pe mine nu mă trimite nici comportamentul lui, nici mentalitatea lui, nici modul de a relaționa cu cei din jurul său, la faptul că este un om al Bisericii, că-şi asumă (asimilează) tot ceea ce înseamnă modul de viață evanghelic al unui creştin. Merge duminică de duminică la Biserică, dar este la fel de capabil să fie rău, să jignească, să vorbească urât, ca şi cel care este sincer şi mărturiseşte, cu multă dezinvoltură, că nu-l interesează Biserica, că nu are nicio treabă cu ea”. Care dintre cele două categorii de oameni smintesc mai mult?

Putem spune că ar fi o utopie, că nu ne putem schimba, că avem şi noi neputințele noastre. Însă, dacă aceste neputințe sunt similare ca intensitate cu ale celui care nu vine la Biserică, este normal să ne întrebăm: care este rostul venirii la Biserică?; ce se schimbă în viața noastră, dacă venim duminică de duminică (în zilele de sărbătoare, sau chiar şi în zilele de peste săptămână) la Biserică?

Cred că ar trebui să ne debarasăm, fiecare în parte, de a ne evalua propria credință, şi să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne-o vadă cu ochii Săi. El o vede foarte bine, în chip desăvârşit, drept, nu cum am avea noi tendința – de a fi puțin mai indulgenți cu noi înşine şi plusând anumite calități.

Hristos le-a văzut credința acestor patru prieteni. Nu ni se spune în Evanghelie că ei ar fi spus ceva, ca s-ar fi dus în fața lui Hristos să facă un fel de vernisaj al tuturor calităților pe care ei le au şi care sunt concretizate în această prietenie. Nu s-au dus la Hristos să-I spună ceva de felul: „Doamne, e prietenul nostru. Noi avem o dragoste extraordinară. Am făcut un efort incomensurabil – am găsit, foarte complicat, o targă, şi ne gândeam prin ce metodă să ajungem la Tine”. Nimic din toate acestea. Ci, cum reiese din relatarea sfinților evanghelişti, aceşti patru prieteni ai celui slăbănog „au trecut la treabă” discret, fără prea multă vorbă.

De fapt, credința se ascunde foarte mult în faptele noastre – fapte care ar trebui să aibă în conținutul lor discreția, inteligența, înțelepciunea. La fel cum a avut-o femeia cananeeancă. Oamenii credincioşi nu sunt oameni proşti. Credința însăşi ne învață să fim extrem de inteligenți și înțelepți.

Părintele Nicolae Steinhardt a numit-o pe femeia cananeeancă, care a intrat într-un dialog despre propria ei credință, „deşteaptă foc”. Această deşteptăciune (inteligență) îi venea din credința ei discretă, dar avea şi puterea de a da o mărturie despre credința ei – nu prin emfază (să spunem cine suntem noi, că ne-am întâlnit cu Hristos, că venim la Biserică, că postim, că ne rugăm), ci discret.

Să-i lăsăm pe ceilalți să vadă, în comportamentul nostru, în modul nostru de a gândi, mireasma credinței noastre. Nici nu este nevoie să spunem ce facem în ceea ce priveşte credința, ci celălalt să ajungă la această constatare şi să zică: „E altceva. E dintr-o altă lume. Omul acesta, parcă nu-i ca ceilalți”.

Aceste constatări din sufletul lui vor determina o anumită deschidere, o dorință de întâmpinare a celui pe care îl vede că are alt duh, o altă mireasmă, un alt mod de a vedea lucrurile, de a se raporta la ele şi de a le înțelege.  Se va apropia de noi, iar noi vom avea ocazia, ca oameni ai Bisericii, ca cei care ne rugăm şi trăim în Hristos, să dăm o mărturie. Dar nu o vom face ca oameni mândri şi plini de noi înșine, ci smerit.

Când cineva vorbeşte extraordinar de frumos, nu mai reținem, de multe ori, conținutul a ceea ce spune, ci rămânem cu starea pe care o induce ceea ce el spune. Simțim că suntem ca fermecați şi nu mai suntem atenți la ceea ce spune.

Acest lucru se întâmplă la oamenii pe care îi iubim foarte mult – ne vorbesc, îi vedem cum îşi mişcă ochii, buzele, însă noi suntem ca într-o transă – ne înfruptăm, ne hrănim nu atât din conținutul propriu-zis a ceea ce spun, cât din starea pe care o instaurează şi căreia ne facem părtaşi cu întreaga noastră ființă, şi am vrea să nu se mai termine niciodată.

Aşa este omul credincios – în primul rând, împărtăşeşte o stare. Nu atât cuvinte, multă vorbărie, ci o stare pe care am vrea să ne-o asimilăm, să o luăm în inima noastră şi să ne înfruptăm din ceea ce trăieşte acela, maximal (plenar), în inima sa.

 Un dascăl (profesor) bun, un preot bun sunt cei care transmit mai mult stare decât cuvânt şi ceea ce noi externalizăm prin cuvânt. O stare ne schimbă cu adevărat, radical, dacă întâlnim un asemenea om.

Cei patru din Evanghelie, cărora Iisus le-a văzut credința, erau numai stare. De aceea au fost şi ingenioşi şi foarte curajoşi, ducându-l pe acest slăbănog în fața lui Hristos.

Să nu ne evaluăm noi credința. Criteriile noastre sunt întotdeauna subiective şi nu reuşesc să facă o corespondență justă între ceea ce este cu adevărat în noi şi ceea ce am vrea să transmitem.

Să-L lăsăm pe Dumnezeu să vadă credința din inima noastră. Nouă nu ne rămâne decât să ne străduim să interiorizăm, să asimilăm (metabolizăm) cuvintele Evangheliei pe care le auzim în Biserică, pentru că, metabolizându-le, devin o stare, şi noi înşine ajungem la concluzia că nu mai este nevoie de cuvinte.