Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele exarh Zaharia Curteanu și părintele Iezechiel Ariton, duhovnicul mănăstirii.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre cele două surse care au alimentat curajul deosebit al Sfântului Proroc Ilie:

«Și s-a sculat prorocul Ilie ca focul și cuvântul lui ca făclia ardea. El a adus peste ei foamete și cu râvna sa i-a împuținat. Cu cuvântul Domnului a oprit cerul și de trei ori a pogorât foc. Cât te-ai mărit, Ilie, întru minunile tale! Și cine este asemenea ție, ca să se laude?» (Înțelepciunea lui Isus Sirah 48, 1-4)

Memoria liturgică a zilei de astăzi ni-l pune spre pomenire și cinstire pe unul dintre cei mai mari proroci ai Vechiului Testament, Sfântul Proroc Ilie din Tesba Galaadului.

Conform textelor Sfintei Scripturi și mărturiilor din Tradiția patristică, virtutea esențială a acestui proroc a fost curajul – atât în fața lui Dumnezeu, cât și în fața oamenilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur, într-un text extrem de elocvent, ne spune că acest curaj al Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul izvora din faptul că el nu era legat de nimic din cele pământești – trăia foarte auster, era aproape sărac. De cele mai multe ori, în vreme de secetă, a fost hrănit fie de corbi, fie direct de îngeri, sau a fost călăuzit și îndemnat de Domnul să se ducă la văduva din Sarepta Sidonului care, din puținul pe care îl avea, l-a hrănit și pe Sfântul Ilie – uleiul, făina și puținele vreascuri de lemne, toate se înmulțeau și nu se împuținau.

Nefiind legat de cele pământești, Sfântul Proroc Ilie nu avea sentimentul că pierde ceva, ceea ce îl determina să aibă un curaj extraordinar.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune următorul lucru, despre curajul Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul: „Înaintea Înaintemergătorului, marele Ilie, care nu avea nimic al său, în afară de o mantie, nu a arătat mai puțin curaj în fața nelegiuitului Ahab, călcător al oricărei legi. Nu. Nimic nu inspiră curajul, sângele rece în fața primejdiei, nimic altceva nu poate da atâta putere și independență, precum lepădarea deplină, îndepărtarea de orice grijă și de cele ale lumii acesteia”.

În Cartea a III-a a Regilor, în capitolele 17, 18, 19 și 20, ni se vorbește despre acest curaj extraordinar al Prorocului Ilie, întâi față de stăpânitorii vremii respective – regele Ahab și soția sa, Izabela. 

După ce Prorocul Ilie a vestit poporului Israel, care s-a îndepărtat de Dumnezeul Cel viu și adevărat, că va veni secetă și foamete timp de trei ani și jumătate, când Ahab l-a văzut pe proroc, i-a spus următorul lucru: „Tu ești oare cel care aduci nenorociri peste Israel?”. Sfântul Proroc Ilie, cu un curaj și o fermitate în mărturisirea credinței, îi spune direct, fără ocolișuri: „Nu eu sunt cel care aduce nenorocire peste Israel, ci tu și casa tatălui tău, pentru că ați părăsit poruncile Domnului și mergeți după Baal - adică după idoli”.

Nu s-a sfiit, nu a ținut cont de faptul că își putea pune viața în pericol – ceea ce a și ticluit acest împărat nesăbuit. Pe Prorocul Ilie nu l-a interesat acest lucru, el Îl iubea pe Dumnezeu și avea o râvnă și o credință de foc. Nimic nu putea să-i stea în cale, atunci când venea vorba să-L mărturisească pe Dumnezeul Cel adevărat, Dumnezeul lui Israel.

La fel, în momentul în care acest rege nesăbuit a pus mâna pe via lui Nabot, ucigându-l cu pietre, Ilie i-a prevestit că va muri într-o manieră foarte nedemnă, așa cum îi sunt faptele nelegiuite – va muri de moarte năprasnică.

Ahab îi spune lui Ilie: «„M-ai aflat, dușmanule, și aici!” Iar el a zis: „Te-am aflat, căci te-ai încumetat să săvârșești fapte nelegiuite înaintea ochilor Domnului și să-L minți. Așa zice Domnul: „Iată voi aduce peste tine necazuri și te voi mătura și voi stârpi din ai lui Ahab pe cei de parte bărbătească, fie rob, fie slobod, în Israel, și voi face cu casa ta cum am făcut cu casa lui Ieroboam, fiul lui Nabat, și cu casa lui Baeșa, fiul lui Ahia, pentru fărădelegea cu care M-ai mâniat și ai dus pe Israel în păcat”. Asemenea și pentru Izabela a grăit Domnul: „Câinii vor mânca pe Izabela pe zidul Izreelului. Cine va muri din ai lui Ahab în cetate, pe acela câinii îl vor mânca, iar cine va muri în câmp, pe acela păsările cerului îl vor mânca; căci n-a fost încă nimeni ca Ahab, care să se încumete a săvârși fapte urâte înaintea ochilor Domnului, la care l-a împins Izabela soția sa. S-a purtat rău ca un ticălos, urmând după idoli, cum au făcut Amoreii pe care Domnul i-a izgonit de la fața fiilor lui Israel”. Când a auzit Ahab toate cuvintele acestea, a început să plângă, și-a rupt hainele sale, s-a îmbrăcat peste trupul său cu sac, a postit și a dormit în sac și a umblat trist.» (III Regi 21, 20-27)

Sunt cuvinte de o povară foarte greu de înțeles pentru noi. Prorocul Ilie era un om nelegat de nimic din cele ale lumii – un om, cum am spune noi, pe care nu-l putea cumpăra nimeni cu nimic.

Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre conștiința curată, ca element esențial în profilul celor care își asumă atitudini publice:

A doua sursă a curajului său față de Dumnezeu și față de oameni era conștiința sa curată, că nu a păcătuit. Din această conștiință curată avea el această îndrăzneală sfântă, deschiderea de a grăi cu Dumnezeu și a-L întreba, chiar și atunci când era într-o dilemă și nemulțumit, așa cum s-a întâmplat atunci când a murit unicul fiu al văduvei din Sarepta Sidonului.

În momentul în care a murit unicul fiu al văduvei care l-a hrănit în vreme de secetă și foamete, Prorocul Ilie îi spune lui Dumnezeu: «„Doamne Dumnezeul meu, oare și văduvei la care locuiesc îi faci rău, omorând pe fiul ei?” Și suflând de trei ori peste copil, a strigat către Domnul și a zis: „Doamne Dumnezeul meu, să se întoarcă sufletul acestui copil în el!” Și a ascultat Domnul glasul lui Ilie, și s-a întors sufletul copilului acestuia în el și a înviat.» (III Regi 17, 20-22)

Extraordinar! Numai Ilie putea să facă lucrul acesta, de aceea este atât de mare. De aceea înțeleptul Isus Sirah îl numea pe Prorocul Ilie ca cel care are cuvintele de foc, cuvinte care ard, și credința ca o flacără.

Nu poți să-I pui o asemenea întrebare lui Dumnezeu, decât dacă ești cu conștiința curată și ai o anumită familiaritate cu Domnul. De altfel, și noi, oamenii, avem curaj față de cei pe care îi simțim familiari, că fac parte din intimitatea vieții noastre, și avem nădejde că putem fi înțeleși. 

De un dictator sau un terorist niciodată nu ne vom putea apropia, să-i împărtășim doleanțele sau gândurile noastre, ci vom sta la distanță, pentru că nu vom avea nici măcar un licăr de nădejde că vom fi înțeleși sau ajutați.

Desigur, curajul nu înseamnă și nu poate fi identificat cu obrăznicia, așa cum, din păcate, se întâmplă în societatea în care noi trăim. Sunt atâția care fac gălăgie, aroganți, indolenți, vulgari, și toți se ascund sub masca faptului că ei sunt oameni curajoși. 

De unde ne dăm seama că nu este vorba de curaj? Curajul izvorăște dintr-o moralitate ireproșabilă. Curajul spune adevărul, dar niciodată nu strivește, nu batjocorește, nu nedreptățește. Curajul scoate la iveală adevăruri pe care nu le putem suporta și ne este greu să le ducem, însă niciodată nu va murdări demnitatea unui om.

Curajul scoate la iveală adevărul – așa cum Prorocul Ilie, care avea această harismă de la Dumnezeu, i-a vestit regelui Ahab și soției sale, Izabela, că vor muri de moarte năprasnică, ca urmare a nelegiuirilor pe care le-au săvârșit. Aceștia s-au îndepărtat de credința cea adevărată, au început să se închine idolilor (unor fantasme create de mintea omului) și l-au nedreptățit pe sărman – pentru Nabot acea vie din valea Izreelului era unica lui sursă de existență, iar Izabela și Ahab, pentru că via era în apropierea curții împărătești, au pus ochii pe ea, și au găsit modalitatea de a-l omorî cu pietre pe Nabot, ca să poată pune mâna pe vie. Este o mare nedreptate să-i iei săracului și puținul pe care îl are, mai ales dacă tu ești un om bogat.

Dumnezeu l-a iubit atât de mult pe Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul, iar această dragoste a fost și datorită curajului pe care îl avea față de El și față de oameni.

Noi, din păcate, fie suntem obraznici și aroganți, fie trădători și lași. De prea puține ori dăm dovadă de curaj, despre care a scris pagini memorabile unul dintre marii intelectuali ai țării noastre, părintele Nicolae Steinhardt, cel care a fost botezat în închisoarea de la Jilava de către părintele Mina Dobzeu, duhovnicul Hușilor. Părintele Nicolae Steinhardt ne spune că curajul este una dintre virtuțile esențiale ale creștinului.

Aș îndrăzni să spun că noi nu mai putem avea curaj, când este vorba de adevăr, pentru că suntem legați de cele materiale – la opusul Prorocului Ilie – ne gândim la ce vom pierde, la cum ne putem pune în pericol și, mai mult decât atât, nu avem nici conștiință curată.

De multe ori, se întâmplă ceva paradoxal – avem o conștiință murdară, dar vrem să pozăm în fața societății, în spațiul public, ca oameni de o fibră morală ireproșabilă. Cu cât veți vedea, în societate, pe unii care fac pe justițiarii și care cred că îi pot pune la punct pe toți, cu atât să vă puneți un mic semn de întrebare – s-ar putea ca acești oameni, în viața lor privată, să fie niște nesăbuiți sau nelegiuiți.

În general, omul care are o conștiință curată și frumoasă, are și sensibilitatea de a nu strivi pe cel de lângă el. Doar dacă suntem proroci, ca Ilie, putem prevesti cuiva ceva, ca răsplată pentru nelegiuirile pe care le-a făcut. Cu toate acestea, Domnul, în marea Sa milă și îndurare, dacă omul se pocăiește și plânge pentru păcatele sale, îi va aduce și liniștea și pacea în suflet.

La fel ca Sfântul Proroc Ilie, au fost și martirii – ei nu pierdeau nimic, pentru că aveau totul, Îl aveau pe Dumnezeu. Pentru ei, nimic din lumea aceasta nu putea să constituie un obstacol în a trăi cu Dumnezeu, a-L mărturisi pe Dumnezeu și a rosti adevăruri care pot deranja, care pot supăra – așa cum a rostit Ilie contemporanilor săi, dar și stăpânitorilor din vremea respectivă.

Din păcate, poate că și noi, slujitorii Bisericii – și spun aceasta cu maximă responsabilitate –, suntem ca în acea pildă din Pateric – ne sfiim în fața mai-marilor lumii și nu avem curajul să spunem adevărului pe nume, cu eleganță, cu respect, cu fermitate și, desigur, cu asumarea consecințelor care pot surveni în urma rostirii unui asemenea adevăr.

Căutăm să fim pe placul lumii și nu avem curajul să amendăm scăpătările morale ale acesteia. Fie nu avem nici noi conștiința curată, fie suntem lași și nu suntem locuiți de Dumnezeu.

Cuvântul „entuziasm” vine din limba greacă și înseamnă „a fi în Dumnezeu” (en Theos) – aceasta este rădăcina acestui cuvânt. Omul entuziast este un om plin de curaj, de fervoare, care trăiește în Dumnezeu.

Îmi veți spune că noi nu putem fi ca Prorocul Ilie. Așa este. Nu ne putem ridica la statura lui morală, sau poate că vom ajunge – așa să ne învrednicească Domnul! Dar până să ajungem în acel punct, cel mai bine ar fi să ne descotorosim de obrăznicie și de aroganță, pe care să nu o livrăm celui de lângă noi ca fiind un gest de mare curaj, pentru că ne înșelăm și suntem în amăgire.

Doar atât să reținem din viața Sfântului Proroc Ilie – să avem curaj, atunci când e vorba de autenticitatea credinței noastre, să avem curaj să vorbim despre Hristos, Cel pe Care Îl iubim, așa cum vorbim despre oamenii foarte dragi inimii noastre – nu ne sfiim de ei, ci ni-i asumăm, indiferent de context și de câtă simpatie se bucură sau nu în spațiul public. 

Iubirea este cea care ne determină să ni-l asumăm pe acel om, oriunde și oricând, cu riscul de a ne pune într-o ipostază neplăcută. Nu vom ține cont de nimic, pentru că iubirea din inima noastră ne dă curajul de a ni-l asuma pe cel pe care îl iubim, așa cum Prorocul Ilie L-a asumat pe Dumnezeu, în fața contemporanilor săi.

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru diacon pe tânărul teolog Sabin Alexandru Apopei, pe seama Parohiei Gherghești, Protopopiatul Bârlad.

La finalul slujbei, Ierarhul Hușilor i-a oferit în semn de prețuire, părintelui arhimandrit Iezechiel Ariton, duhovnicul Mănăstirii Florești, Crucea eparhială „Episcopul Grigorie Leu”, cea mai mare distincție pentru clerici, a Episcopiei Hușilor. De asemenea, a oferit distincții de vrednicie și unor viețuitoare din obștea sfântului așezământ.