După slujba de târnosire a urmat Sfânta Liturghie, oficiată în apropierea bisericii nou sfințite.

Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele protopop Vasile Lăiu și părintele paroh Constantin Liga.

În omilia rostită după citirea textului evanghelic, Ierarhul Hușilor a vorbit despre faptul că chemarea pe care Domnul ne-o adresează fiecăruia, ilustrează cel mai bine vocația pe care o avem:

«Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor» (Matei 4, 23)

Pasajul evanghelic ne vorbește despre chemarea ucenicilor lui Hristos la apostolat. Cei patru ucenici, care au fost chemaţi de către Domnul să-L urmeze, aveau drept îndeletnicire pescuitul, o meserie din care se întreţineau.

În Ţara Sfântă, după îndeletnicirea cu agricultura, a doua muncă pe care o depuneau oamenii era pescuitul. Prin urmare, este foarte simplu să deducem că cei patru ucenici, care L-au urmat pe Hristos atunci când i-a chemat, au lăsat toate, inclusiv îndeletnicirea pescuitului, care, pentru ei, era o sursă de venit.

Evanghelia ne spune că ei L-au urmat îndată pe Hristos – nu au zăbovit, nu au stat să analizeze, pentru că Cel care îi chema avea o autoritate spirituală, avea o putere și o înrâurire specială asupra lor. Altfel spus, Domnul i-a pus în faţa unei slujiri pe care ei nu o puteau refuza. Această invitaţie la apostolat – la a-L urma și a-L sluji pe Hristos – a fost una irezistibilă, nu puteau să o refuze.

Succesiunea dintre chemare și răspunsul prompt, fără niciun fel de ezitare, pe care ucenicii l-au dat lui Hristos, este una fără intermitenţe, nu există un interval între chemare și răspuns, ci ele sunt îngemănate.

Chemările lui Dumnezeu sunt irezistibile, nu le putem refuza, pentru că ne descoperă ceea ce este cel mai potrivit pentru noi, care este, cu adevărat, vocaţia noastră. A avea vocaţie pentru o anumită îndeletnicire echivalează cu faptul de a nu putea face nimic mai bine decât acel lucru, nu ne putem simţi mai „în pielea noastră”, decât dacă facem acel lucru. Nimic altceva nu ne împlinește și nu ne realizează în mod deplin, decât ceea ce simţim că ne este cel mai potrivit, că avem vocaţie pentru acel lucru.

Întâlnim oameni profesioniști, foarte bine pregătiţi, deplin implicaţi în exercitarea profesiei, pentru că aceștia sunt de vocaţie și întreaga lor existenţă este afundată în profesia pe care s-au decis să o slujească și să o aprofundeze.

Ucenicii Domnului nu I-au spus: „Doamne, Tu ne chemi să Te urmăm, dar ce facem cu familiile noastre? Noi nu putem să ne lăsăm munca noastră”.

Nicidecum Hristos nu vrea să le spună să renunţe la îndeletnicirea lor – de nicăieri nu reiese acest lucru, din Sfânta Evanghelie. Hristos vrea să le sugereze altceva – prioritară, pe lângă cele care ţin de preocuparea pentru viaţa lor de familie sau personală, este credinţa, slujirea lui Hristos.

Nu ar trebui să primeze absolut nimic în faţa slujirii lui Hristos. Când vom reuși ca, în viaţa noastră, Dumnezeu să fie Cel care ocupă primul loc, tuturor celorlalte le vom putea da un sens. Chiar dacă mai apar încercări și poticniri pe parcurs, le vom putea depăși, pentru că slujirea lui Hristos și credinţa în El sunt cele care ne ajută să dăm, cu adevărat, sens vieţii noastre.

Dacă profesia noastră, grija faţă de familie sau faţă de cei sărmani sunt încorporate în credinţă (în slujirea lui Hristos), ele capătă o valoare deosebită, o strălucire aparte.

Ucenicii au simţit nevoia să-L urmeze îndată pe Hristos, ca să înceapă slujirea lor de pescari de oameni. Aici avem un paradox: ucenicii știau foarte clar ce înseamnă pescuitul și aveau în mintea lor evidenţa că prinderea peștelui este echivalentă cu moartea, însă slujirea la care au fost chemaţi – să fie „pescari de oameni” – înseamnă inversul a ceea ce erau ei obișnuiţi. Când reușim să „pescuim” un om la credinţă, la Hristos, la valorile Evangheliei, la tot ceea ce ne înfrumuseţează pe noi și dă deplinătate sufletului nostru, acel om capătă viaţă.  Este smuls din moartea grijilor acestei vieţi, a neliniștilor care ne fărâmiţează sufletul, și devine viu în Hristos.

Preasfinția Sa a afirmat că viața omului înflorește din momentul în care răspunde afirmativ chemării lui Hristos:

Sunt atâţia oameni a căror existență, până să-L cunoască pe Hristos, era una blazată, plictisită, dar din momentul în care Domnul a devenit centrul vieţii lor, totul s-a schimbat. În momentul în care Îl primim pe Hristos în viaţa noastră, perspectiva asupra vieţii, până și cele mai nesemnificative gesturi, capătă un sens aparte.

Ucenicii chemaţi de Hristos au înţeles foarte bine că această slujire și chemare la apostolat îi împlinește cu adevărat și este cea mai potrivită pentru ei. De aceea, ei L-au urmat îndată, fără să ceară informaţii suplimentare sau, cum am spune noi astăzi, fără să-I ceară lui Hristos „fișa postului” – să-I solicite detalii punctuale despre această slujire.

În plus, este paradoxal că ei au urmat pe Cineva cu care se întâlniseră pentru prima dată, nici măcar nu-L cunoșteau. În general, noi ne atașăm și încercăm să urmăm pe cineva în momentul în care deja îl cunoaștem, în momentul în care există o relaţie personală, specială, cu cel pe care decidem să-l urmăm.

Ucenicii au putut să-L urmeze pe Cel pe care nu-L cunoșteau, pentru că Hristos este Însăși Iubirea, și chemarea Lui conţinea deja dragostea pe care ei nu au putut să o refuze – așa cum nu putem refuza dragostea unui om.

Toţi avem nevoie și suntem însetaţi de dragoste, și avem o bucurie specială în a împărtăși iubirea, iar apoi să așteptăm să fim iubiţi (aceasta ar trebui să fie ordinea, nu să așteptăm să fim iubiţi, și după aceea să împărtășim dragoste). Să împărtășim noi, mai întâi, iubirea, ca din aceasta să se nască, apoi, dragostea frumoasă și curată dintre doi oameni.

Părintele Episcop Ignatie a arătat că ceea ce făcea irezistibilă chemarea lui Hristos era dragostea Sa, pe care o conținea:

Ucenicii au simţit dragoste în chemarea lui Hristos și, de aceea, nu au putut să-L refuze. Era o dragoste care i-a convins că, pentru ei, cea mai frumoasă slujire este să fie lângă Hristos. Dovadă este faptul că toţi ucenicii Domnului, cu excepţia lui Iuda, care L-a trădat, au lăsat să pătrundă în ei dragostea lui Hristos și L-au urmat până la moarte. Iuda a refuzat dragostea lui Hristos (trădarea înseamnă să refuzăm dragostea cuiva), nu a vrut să o primească, dovadă că L-a și vândut pe un preţ derizoriu, de 30 de arginţi, pe Cel care era Însăși Iubirea.

Nimic nu a fost mai important pentru ucenici decât credinţa în Hristos, nici măcar viaţa lor, căci mare parte dintre ei au fost martirizaţi. Nu au ezitat când a fost vorba să-și dea viaţa pentru Hristos. Nu au spus: „Îmi pare foarte rău. Eu trebuie să-mi salvez viaţa, nu pot să I-o dăruiesc lui Hristos”. Dacă ar fi făcut acest lucru, s-ar fi identificat și ei cu Iuda, adică ar fi renunţat la dragostea lui Hristos din sufletele lor.

Când iubim pe cineva în mod deosebit, indiferent câte piedici sunt, câtă durere simţim în sufletul nostru, nu capitulăm niciodată, pentru că în sufletul nostru este dragoste și – așa cum spune Sfântul Apostol Pavel – „dragostea nu cade niciodată”, dacă este autentică.

Dacă este o minciună și o ipocrizie, va ajunge momentul în care se va lămuri, iar clarificarea prin care ne putem da seama că dragostea pe care ne-o împărtășește cineva este una falsă este următoarea: la cea mai mică încercare sau poticnire, acea persoană va renunţa la noi, se va comporta ca și cum nu ne-a cunoscut niciodată, ca și cum nu mai existăm în niciun fel, ne va „radia” din registrul existenţei sale.

Apostolii au urmat chemarea lui Hristos, plină de conţinutul iubirii Sale. Probabil că ei au continuat să se îndeletnicească cu pescuitul, ca să-și întreţină familiile, dar prioritară în viaţa lor a devenit slujirea de apostoli, de pescari de oameni, de a așeza în inimile semenilor credinţa și dragostea faţă de Hristos.

Oamenii care slujesc frumosul și binele sunt minunaţi și atât de luminoși, încât nu avem cum să nu ne simţim bine în preajma lor, pentru că ei și-au dedicat viaţa acestei slujiri, răspândindu-o în jurul lor.

Fiecare dintre noi știm în ce mod ne cheamă Domnul: un cuvânt de-al Lui, pe care îl auzim în Liturghie, la Evanghelie, la predică, la spovedanie, sau ceea ce ne spune un preot sau o anumită persoană – toate acestea ne cheamă înspre El și, dacă au drept conţinut dragostea, atunci noi nu putem refuza aceste chemări, și Îl urmăm, schimbându-ne viaţa în mod radical, nu cu jumătăţi de măsură.

Să ne ajute Domnul, pe fiecare dintre noi, să reușim să Îl slujim frumos și să nu renunţăm niciodată la dragostea pe care El, indiferent dacă noi Îl iubim sau nu, ne-o împărtășește cu atâta generozitate.

La finalul Sfintei Liturghii, Preasfințitul Părinte Episcop Ignatie l-a hirotesit întru iconom stavrofor pe părintele paroh Constantin Liga, în semn de prețuire pentru activitatea pastorală desfășurată și pentru ridicarea noului locaș de cult. De asemenea, Ierarhul Hușilor a oferit distincții de vrednicie celor care s-au implicat, în chip deosebit, în edificarea noii biserici.