Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Vladimir Beregoi și părintele secretar eparhial Sofian Gaman.

În cuvântul adresat celor prezenți, Preasfinția Sa a vorbit despre atitudinea pe care au avut-o cărturarii în momentul în care Hristos a rostit, către paraliticul adus de prietenii săi, cuvântul: „Fiule, iertare iți sunt păcatele!”:

«Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?» (Marcu 2, 5-7)

Pasajul evanghelic ne vorbește despre o minune săvârșită de Hristos, având temei credința prietenilor celui care era țintuit pe o targă, fiind slăbănog (paralitic, neputincios).

În momentul în care cărturarii și fariseii L-au auzit spunând «Fiule, iertate îți sunt păcatele!» - o adevărată rugăciune de dezlegare, ei au crezut că Hristos Și-a arogat un privilegiu care se cuvine numai lui Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Palama tâlcuiește spunând că «Dumnezeu-Omul i-a spus slăbănogului: „Fiule, iertate îți sunt păcatele!” pentru că a citit pocăința  din inima acestuia.

Cărturarii și fariseii s-au revoltat, spunând, în inimile lor, că Hristos a hulit, a blasfemiat (termenul din limba greacă, mai puternic decât „a huli”).

A blasfemia constituia, pentru un evreu, un păcat de neiertat. În mentalitatea iudaică, blasfemia coincidea cu rostirea numelui Iahve (Cel ce este) - numele lui Dumnezeu. Din evlavie, niciun evreu nu rostea numele lui Dumnezeu. Orice evreu care îndrăznea să rostească acest nume săvârșea păcatul blasfemiei.

Fariseii și cărturarii prezenți la minunea săvârșită de Hristos au dat o conotație lărgită a ceea ce înseamnă blasfemie. Au făcut aceasta pentru că Îl urau pe Hristos. Nu puteau să înțeleagă de ce Hristos se numește pe Sine «Fiul lui Dumnezeu».

În ura și răutatea lor, fariseii și cărturarii exagerau, conferind atitudinilor și comportamentului lui Hristos un conținut reprobabil. Așa au procedat și în acest caz, al vindecării slăbănogului din Capernaum. Știau foarte bine că Hristos nu a blasfemiat. Blasfemia însemna altceva.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că acești cărturari și farisei au fost siliți de cuvântul lui Hristos: «Fiule, iertate îți sunt păcatele!», să recunoască, implicit, că El este Dumnezeu, prin faptul că I-au reproșat că, a ierta păcatele, este una din prerogativele care se cuvin numai lui Dumnezeu.

Omul nu are o asemenea putere. Vrând-nevrând, acești oameni, care nu Îl suportau pe Hristos, au rostit un adevăr.

Ierarhul Hușilor a descris atitudinea, similară cu cea a cărturarilor și a fariseilor, pe care o manifestăm față de cei pe care nu îi simpatizăm:

Din păcate, regăsim această atitudine, a cărturarilor și fariseilor, în noi înșine și în cei de lângă noi.

Știm, din proprie experiență, că atunci când cineva nu ne este foarte drag și nu îl avem la inimă, exagerăm orice greșeală, îi dăm o conotație cosmică, avem toată grija păcătoasă de a-l macula.

Mai mult decât atât, când răutatea este instalată în noi, chiar și atunci când acela nu greșește, noi tot numai greșeli vedem în ceea ce face.

Căutăm, cu tot dinadinsul, și ne facem o profesie din comportamentul acesta, să îl prindem, pe cel pe care nu-l simpatizăm, într-o situație care nu îi este favorabilă.

Știm, la nivelul conștiinței, că și noi greșim la fel ca și acela, însă greșelile lui le exagerăm și le împânzim, încercând să murdărim persoana aceluia, făcând colportaj de bârfe, numai ca să nu se bucure de vreo mică rază de strălucire.

Un asemenea comportament l-au avut cărturarii și fariseii. Ei știau că Hristos a făcut un bine minunat, vindecând un om paralitic.

Cei patru prieteni îl aduseseră pe o targă, pe o rogojină. Oamenii sărmani din acea vreme nu aveau paturi, dormeau pe rogojini. Probabil acest sărman fusese luat cu tot cu targa pe care stătea și l-au adus în fața lui Hristos, în casa din Capernaum.

Această casă, unde Hristos împărtășea cuvântul Împărăției lui Dumnezeu, era plină ochi. Dragostea acestor prieteni deosebiți le-a inspirat un mod foarte ingenios de a ajunge la Hristos: au spart acoperișul casei (casele erau acoperite foarte simplu, oricând putea fi dat la o parte) dându-i drumul slăbănogului, pe niște frânghii, în fața Domnului.

Cărturarii și fariseii nu au știut să se bucure nici de credința și devotamentul prietenilor slăbănogului, nici de faptul că el, în urma rostirii acestei rugăciuni de dezlegare (Fiule, iertate îți sunt păcatele!) a început să meargă.

Aidoma, omul rău, care și-a făcut o profesie din a calomnia și de a mânji, cu orice preț, identitatea celui pe care nu îl simpatizează, nu se bucură de niciun bine pe care vede că îl face acea persoană. Caută să zdrobească acel bine, să îi dea o altă conotație, să îl deturneze.

Un om are toate intențiile bune, să dăruiască dragoste, să fie bun, iar răutăcioșii de serviciu caută să dea o altă conotație acelor fapte. Fiecare întâlnim, la locul de muncă sau în cercul de prieteni, astfel de oameni.

Părintele Arsenie Boca spune că «în mintea strâmbă, și lucrurile drepte se strâmbă» - le mânjește și le golește de conținutul real.

În fața cărturarilor și fariseilor era Dumnezeu-Omul, care făcea numai bine. El nu a făcut rău niciodată, nimănui. Când a fost nevoie, i-a îndreptat pe cei care erau pe căi rătăcite.

A îndrepta pe cineva nu înseamnă a-i face rău, ci dimpotrivă, tot binele, chiar dacă îl îndreptăm cu mai multă fermitate și determinare în gesturi. Cu toate că Hristos era desăvârșit, ei Îl judecau permanent, Îl pândeau să găsească o situație în care să Îi reproșeze ceva.

Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre modalitatea în care ne putem vindeca de incapacitatea de a ne bucura de binele aproapelui:

Sfântul Grigorie Palama tâlcuiește atitudinea prietenilor slăbănogului în felul următor: «Acoperișul casei, care era făcut din stuf și pământ, din țărână, simbolizează mintea noastră, cugetul nostru, care, prin păcat, se murdărește de țărâna patimilor. Murdărim mintea, îi furăm limpezimea ei, prin păcatele pe care le săvârșim.

Este nevoie să facem o spărtură la nivelul minții noastre, să dăm la o parte acest stuf al păcatului, care ne întunecă și nu ne lasă să avem o perspectivă clară și curată asupra a ceea ce ne înconjoară, asupra semenilor noștri și chiar asupra nouă înșine.

Avem nevoie să dăm la o parte acest acoperiș, această cuvertură a unei minți murdărite, pătată de păcat, pentru a ajunge în fața lui Hristos, care este în casa inimii noastre. (Cu toții L-am primit pe Hristos în inima noastră în Taina Sfântului Botez)

Este nevoie să coborâm, cu mintea noastră, în casa inimii, pe patru frânghii, care sunt puterile sufletului.

Aceste puteri ale sufletului, care ne ajută să coborâm mintea în inimă sunt: cercetarea de sine, mărturisirea păcatelor, făgăduința că vom renunța, în mod radical, la viața păcătoasă și rugăciunea către Dumnezeu».

Acestea sunt cele patru puteri ale sufletului care ne ajută să coborâm mintea noastră în inimă și să ne vindecăm de răutatea și de orbirea pe care o provoacă în noi incapacitatea de a vedea binele și de a ne bucura de binele semenului nostru.

Când iubim pe cineva și ne este drag, îi găsim foarte multe circumstanțe atenuante, indiferent cât ar fi de păcătos. Când nu-l iubim, suntem extrem de exigenți, aspri, „pescuim” și cea mai mică greșeală și o exagerăm.

Să ne dea Domnul puterea să vedem binele, acolo unde acesta este, să îl asumăm și să ne putem bucura de el!

La finalul Sfintei Liturghii, Preasfințitul Părinte Episcop Ignatie l-a hirotesit întru iconom stavrofor pe părintele Nicolae Emanuel Negru, capelanul unității militare „General Alexandru Tell” din Bârlad. Părintele capelan, alături de soldații unității militare din Bârlad au participat în misiunile NATO din Afganistan, pentru sprijinirea forțelor militare afgane.