Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele protopop Marius Cătălin Antohi.

După slujba de sfințire a urmat Sfânta Liturghie, oficiată în apropierea locașului de cult.

În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a explicat de ce, în slujbele Bisericii, Sfinții Împărați Constantin și Elena sunt asemănați cu Apostolii Mântuitorului Hristos:

«Dar scoală-te şi stai pe picioarele tale. Căci spre aceasta M-am arătat ƫie: ca să te rânduiesc slujitor şi martor, şi al celor ce ai văzut, şi al celor întru care Mă voi arăta ƫie, alegându-te pe tine din popor şi din neamurile la care te trimit să le deschizi ochii ca să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de la stăpânirea lui Satan la Dumnezeu, ca să ia iertarea păcatelor şi parte cu cei ce s-au sfințit prin credinƫa în Mine.» (Fapte 26, 16-18)

Memoria liturgică a zilei de astăzi ne pune spre cinstire pe cei care au avut un rol determinant în istoria Bisericii creştine. Astăzi este sărbătoarea dedicată Sfinților Împărați şi întocmai cu Apostolii Constantin şi mama sa, Elena.

Biserica, în înțelepciunea sa, a considerat că este potrivit să le atribuie acestor sfinți apelativul şi cinstea de a fi socotiți „întocmai cu Apostolii” (într-o traducere mai fidelă din limba greacă: „egali cu Apostolii în cinstire”). De ce a considerat Biserica să-i numească în felul acesta pe Sfinții Împărați Constantin şi mama sa, Elena?

Sfântul Împărat Constantin s-a convertit la credința întru Hristos, L-a asumat în adâncul inimii sale, în acelaşi fel cum a făcut-o şi Sfântul Apostol Pavel. Textele liturgice fac acest paralelism între convertirea lui Saul şi Împăratul Constantin cel Mare. Saul, în urma arătării luminii dumnezeieşti pe drumul Damascului, a devenit Apostolul Pavel. Sfântului Constantin, primul împărat creştin din istoria umanității, i s-a arătat pe cer, în ziua premergătoare luptei cu adversarul său, Maxențiu, o cruce luminoasă, inscripționată cu aceste cuvinte: „în acest semn vei învinge” în bătălia care îți stă în față. În urma acestei viziuni, câştigând bătălia împotriva lui Maxențiu, Sfântul Împărat Constantin s-a convertit la creştinism, şi-a dăruit inima, gândirea, înțelepciunea, priceperea şi destoinicia sa lui Hristos.

Asemenea Sfântului Apostol Pavel, Sfântul Împărat Constantin a devenit un om plin de fervoare şi dragoste arzândă pentru Hristos şi pentru cauza creştinilor.

Creştinii erau persecutați, neavând dreptul să-şi trăiască credința în Dumnezeu în mod liber şi nestingherit. În primele veacuri creştine, până la Împăratul Constantin cel Mare, creştinii se ascundeau prin catacombe – biserici făcute în subteranele pământului –, de frica păgânilor care intrau în biserici şi le profanau, iar pe ei îi persecutau, ucigându-i.

Dragostea Sfântului Împărat Constantin cel Mare față de Hristos s-a arătat concret în emiterea Edictului de la Mediolan (Milano), din anul 313, prin care a acordat libertate, nu numai creştinilor, ci tuturor celor care vor să-şi manifeste credința în Dumnezeu. Prin acest edict, au fost favorizați cu precădere creştinii: le-au fost returnate proprietățile (pământuri, biserici) confiscate şi puteau să-şi manifeste nestingherit credința în Hristos Cel răstignit şi Înviat.

Sfântul Împărat Constantin a fost asemuit cu Sfântul Apostol Pavel pentru rolul covârşitor pe care l-a avut în istoria Bisericii creştine. Acesta a fost concretizat în mai multe legi pe care le-a emis.

Aceste legi, în mod paradoxal pentru secolul al IV-lea, vorbesc despre demnitatea persoanei umane. Prin acestea, Sfântul Împărat Constantin cel Mare a dat posibilitatea preoților creştini să emită certificate de eliberare sclavilor; au fost interzise vânzările de copii săraci (neavând cine să-i crească, se practica vânzarea lor); a fost interzisă torturarea, pedepsirea sau stigmatizarea celor care erau în conflict cu legea, cu orânduielile morale; au fost încurajați creştinii să îşi trăiască credința în biserici (le-au fost dăruite biserici, care erau denumite «basilici»). Toate aceste legi nu făceau altceva decât să pună în valoare demnitatea persoanei umane, demnitate care izvorăşte din cinstirea pe care Dumnezeu a acordat-o omului, întrupându-Se, asumându-Şi firea noastră umană şi răstignindu-Se pentru noi, oamenii.

Un creştin autentic acordă o importanță deosebită demnității persoanei umane, ceea ce a făcut şi Sfântul Împărat Constantin cel Mare.

Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre prezența Crucii în viața Sfinților Împărați Constantin și Elena:

Centrul vieții spirituale a Sfinților Împărați Constantin şi mama sa, Elena a fost Sfânta Cruce. Dacă ne vom uita în icoanele care îi reprezintă pe aceşti Sfinți, vom vedea că în centrul lor este o Cruce – cea care le-a fost călăuzitoare celor doi. Sfântul Împărat Constantin cel Mare s-a converit în urma vedeniei pe care a avut-o, înainte de lupta cu Maxențiu, în data de 28 octombrie 312, când i s-a arătat Crucea pe cer, iar mama sa, Împărăteasa Elena, este cea care, în anul 326, a făcut cercetări arheologice pe dealul Golgota, pentru a găsi Crucea lui Hristos şi a descoperit-o – poate fi numită primul arheolog creştin, sau patronul tuturor arheologilor.

Crucea lui Hristos a devenit, în viețile acestor doi Împărați, lauda lor, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni: „Mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului Hristos”, Cel care S-a răstignit - care este semnul jertfei şi al dragostei Lui desăvârşite pentru noi, oamenii. Pentru ei, Crucea era un semn de laudă, de bucurie şi de raportare față de Cel care a mântuit întreaga lume prin jertfa Sa de pe dealul Golgota.

Dragostea care a izvorât din Crucea lui Hristos – cea care a devenit centrul vieții Împăraților Constantin şi mama sa, Elena – i-a impulsionat și i-a inspirat pe aceşti Împărați să aibă o atitudine favorabilă creştinilor care, până la Edictul de la Milano din anul 313, erau persecutați, neputând să-şi trăiască credința în mod nestingherit.

Când Îl iubim pe Dumnezeu, nu există niciun obstacol în a ne trăi credinƫa în El, nimic nu ne poate opri, nici măcar atunci când ne este pusă viața în pericol. Dacă în sufletul nostru este dragoste desăvârşită, autentică, pentru Hristos, pericolul că viața noastră se apropie de moarte va fi considerat o nimica toată, în virtutea dragostei pe care o avem față de El.

Trăim cu toții acest lucru, în viața de zi cu zi: când iubim pe cineva foarte mult, avem capacitatea de a depăşi orice situații delicate sau complicate, care pot surveni şi care zdruncină relația, punându-o în pericol, încât simțim că ne asfixiem, că murim, din punct de vedere spiritual. Dragostea față de acea persoană ne va ajuta să înviem, să găsim resursele necesare ca să depăşim momentele delicate care pot interveni, făcând tot ceea ce ne stă în putință față de omul pe care îl iubim. Nimic nu ne poate opri, avem o energie şi un entuziasm în sufletul nostru, pe care nu le provocăm sau amplificăm noi, ci dragostea din sufletul nostru este cea care sporeşte energia şi entuziasmul bucuriei pe care o avem față de persoana pe care o iubim foarte mult.

Sfinții Împărați Constantin şi Elena au trăit în acest registru al entuziasmului și al dragostei revărsate înspre Hristos şi concretizate în tot ceea ce au făcut pentru Biserica creştină, pentru creştinii primelor veacuri.

Noi nu ştim ce înseamnă a fi prigoniți şi persecutați pentru faptul că suntem creştini. Nu cunoaştem acest lucru. Însă, pe meridianele lumii, sunt creştini care nu se pot bucura, ca noi, de trăirea credinței în Hristos. Sunt persecutați şi ucişi numai pentru faptul că îşi fac Sfânta Cruce sau se revendică ca fiind creştini. Nu renunță la Hristos, nici la credința în El, pentru că Îl iubesc foarte mult, şi nimic nu-i poate împiedica în a-L iubi.

 Sfântul Apostol Pavel ne spune că „nimic nu ne poate despărți de dragostea lui Hristos”, nici orice fel de încercare, nici moartea, nici sărăcia, nici prigoana, nici persecuția, nimic nu ne poate ține departe de El. Dragostea este cea care ne dă putere să-L slujim și să-L mărturisim în lumea aceasta.

Sfinții Împărați Constantin şi mama sa, Elena, au fost martori ai lui Hristos Cel Înviat, într-o lume ostilă, în care majoritari erau păgânii, iar condiția de creştin nu era una prin care să-ți poți trăi credința în mod nestingherit.

Învățăm din viața Sfinților Împărați Constantin şi mama sa, Elena, dragostea față de Biserică şi față de Hristos Cel Înviat, dragoste concretizată în fapte care au fost favorabile creştinilor din vremea respectivă.

Sfântul Împărat Constantin cel Mare poate fi numit promotorul, prin excelență, al libertății religioase, al libertății de conştiință care, după cum observăm, nu este un drept recent (o noutate), ci este din secolul al IV-lea.

Sfântul Împărat Constantin cel Mare a devenit unul dintre susținătorii libertății de credință, ai modului de a-şi trăi fiecare credința, conform convingerilor pe care le are fiecare în parte, fiind favorizați creştinii care, după Edictul de la Milano din anul 313, s-au bucurat de trăirea credinței în Hristos.

Să ne inspire aceşti sfinți, pe fiecare dintre noi, să ne asumăm credința, să o mărturisim, să avem capacitatea de a le vorbi despre Hristos – Cel pe care Îl iubim, Care este în inima noastră şi Căruia Îi datorăm atât de multe – celor care poate mai au prejudecăți fața de Biserică sau poate chiar sunt într-o atitudine de ostilitate.

În semn de apreciere pentru activitatea pastorală și edilitară desfășurată până în prezent, Ierarhul Hușilor l-a hirotesit întru iconom stavrofor pe părintele paroh Vasile Mandrea. De asemenea, a acordat diplome de ctitor și distincții de vrednicie celor care s-au implicat în restaurarea și înfrumusețarea bisericii parohiale.

După Sfânta Liturghie, Părintele Episcop Ignatie a binecuvântat și monumentul ridicat, în curtea bisericii, în cinstea eroilor din localitate, căzuți în luptă, de-a lungul istoriei, pentru libertate, demnitate și pentru păstrarea credinței ortodoxe.