Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele protopop Adrian Chirvasă.

În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a vorbit despre cele două tipologii de oameni descrise în Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr:

«Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui» (Luca 16, 22-23)

Pasajul evanghelic ne vorbește despre două tipologii de oameni, două personaje, fiecare dintre ele cu o anumită poziție socială.

Primul este tipologia de om bogat, autosuficient, care se desfată de tot ceea ce el a agonisit. În textul evanghelic nu îi este dat numele, pentru că a purta nume înseamnă relație, posibilitatea de a te striga cineva pe acest nume.

Bogatul nemilostiv, idolatrizându-și averea și crezându-se un om puternic, excludea orice fel de relație cu cei din jurul său. Nici măcar nu realiza că la poarta lui era un om amărât, Lazăr – a doua tipologie.

Lazăr era un om sărman, care își dorea să mănânce și el din rămășițele de la masa celui bogat. Acesta trăia într-o opulență stridentă, în comparație cu sărăcia lui Lazăr, de care le era milă până și câinilor, care îi lingeau rănile. Aceștia se hrăneau din sărăcia lucie a celui ce aștepta ceva din partea omului bogat.

Nu bogăția sau sărăcia sunt determinante pentru viața veșnică. Bogatul nemilostiv nu se duce în iad pentru că era bogat, chiar dacă pe Dumnezeu nu Îl impresionează în niciun fel averea omului, oricât de puternic ar fi acesta, prin bogăția sa.

Bogatul a mers în iad pentru că l-a ignorat pe săracul Lazăr. Nu a știut să caute o formă de relaționare, de sensibilitate față de cel care avea nevoie de puțină mâncare. Lazăr tânjea să își potolească setea și foamea din cele pe care le avea cu prisosință bogatul.

Lazăr nu merge în rai pentru că era sărac, ci pentru că a știut să își asume această condiție cu multă demnitate, fără să cârtească și fără să reproșeze nimic bogatului, care trăia într-o formă de opulență maximală.

Preasfinția Sa a arătat că starea celor doi, din iad sau din rai, a fost condiționată de felul în care s-au raportat unul față de celălalt și față de propria lor persoană:

Evanghelia ne spune că bogatul se îmbrăca în „porfiră și vison”, haine specifice regilor. „Visonul” era inul de cea mai bună calitate. Îmbrăcat în aceste haine imperiale, bogatul sărbătorea în fiecare zi. Fiecare clipă era pentru el o festivitate strălucită, care să impresioneze.

Bogatul a fost nepăsător și egoist, s-a mulțumit doar cu ale sale, l-a ignorat pe Lazăr.

După plecarea din această lume, condiția celor doi se inversează. Lazăr ar părea că trăiește în desfătare spirituală, pentru că de cea materială a fost privat în viața pământească. Era în sânul lui Avraam - expresie biblică care înseamnă apropiere maximă de ceea ce ne dă Dumnezeu, raiul.

În contrast cu săracul Lazăr, bogatul are o altă condiție față de cea pe care o avea pe pământ. În iad, el avea o condiție de om chinuit, care nu tânjea să se hrănească, ci avea nevoie numai de o mică picătură de apă.

Acum se vede că îi știa și numele lui Lazăr, deși, cât era la poarta sa, îl ignorase. Dacă săracul nu avea nume, nu ar fi putut să îl strige, nu ar fi putut să îl identifice din mulțimea celor care erau în rai.

Din textul evanghelic nu deducem că bogatul s-ar fi comportat în vreun anume fel, ca să merite iadul. Nu ni se spune că l-ar fi batjocorit pe cel sărac, sau că ar fi avut vreo anume formă de relaționare cu el.

Nici despre Lazăr nu ni se spune că ar fi exprimat ceva cu privire la cel bogat sau la propria sa condiție, de om sărman.

Cei doi își primesc răsplata în funcție de cum s-au raportat unul față de celălalt și față de propria lor persoană.

Bogatul idolatriza bogăția, nu îl interesa nimic altceva.

Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre iluzia puterii, dată de posesia averilor, și de modul viciat în care avem tendința să ne raportăm față de cei bogați și influenți:

Mulți se încred în iluzia puterii și în starea pe care o au cei bogați, considerându-se invincibili, că nimeni nu îi poate doborî de pe soclul unde ei sunt deja urcați, prin avere - care înseamnă, implicit, și putere.

Se înșală, pentru că, cu cât ne lăsăm mai îmbătați de putere și de bani, cu atât căderea, într-un anume moment al vieții, va fi una direct proporțională. Ne vom chinui cu aceeași intensitate cu care ne-am iluzionat că suntem cineva, deținând avere și putere. Pe pământ acești oameni pot impresiona.

Din păcate, cădem și noi în această capcană. Ne raportăm cu mai mult respect față de cineva care are mai multă putere și este bogat, decât față de un om amărât și sărman, despre care gândim că nu ne poate ajuta și nu putem profita de pe urma sa.

Respectăm mai mult pe cineva care este tiran și dictator, pentru că ne este frică de el, ca nu cumva să ne pună în pericol viața.

Din păcate, nu dăruim același respect unuia care se raportează față de noi cu bună cuviință și ne respectă demnitatea și valoarea de oameni. Față de o asemenea persoană considerăm că avem legitimitatea de a ne comporta obraznic, spunând că este un om slab, fără demnitate, și îl desconsiderăm.

Ar trebui să avem încredere mai mult în cei care îi respectă și se raportează cu foarte multă bună cuviință față de cei sărmani, care nu le pot oferi absolut nimic.

Să avem mult mai multă încredere în astfel de persoane, decât în cei care lingușesc, pentru a obține privilegii.

Lingușeala, foarte bine mascată sub forma respectului, este ipocrită și interesată, pentru că și în cei care o practică este o dorință de putere, de dominare. Este tot o persoană care se lasă hipnotizată de avere și putere.

Bogatul era hipnotizat de propria avere.

Sunt foarte mulți care trăiesc în lux și dezmăț și arată cu degetul la cei care trăiesc la fel ca ei. Ei consideră că lor li se cuvine să aibă averi, însă cei din jur nu ar avea acest drept. Este o formă de ipocrizie cumplită. Vor să distragă atenția de la ceea ce ei au acumulat, probabil nedrept și corupt.

Ierarhul Hușilor a arătat că una din caracteristicile suferinței din iad este lipsa comuniunii:

Cei doi, bogatul nemilostiv – care nu avea nume, și săracul Lazăr (numele său înseamnă „Dumnezeu a ajutat”) au primit în viața de apoi ceea ce au făcut în viața aceasta.

Bogatul s-a dus în iad, care înseamnă lipsa de iubire, de comuniune. El nu a știut să ofere un dram de sensibilitate, de milă, față de sărmanul Lazăr, care era la poarta lui. Acolo era vina bogatului: săracul Lazăr era întruchiparea culpabilității bogatului. A fost egoist și insensibil, iar acest lucru l-a moștenit și dincolo.

Se spune că, în iad, oamenii vor sta cu spatele lipit unul de celălalt, pentru a nu-și putea vedea fețele. Este groaznic să nu poți vedea fața celuilalt. Chipul este expresia comuniunii.

Pe chipul omului citim lumina, zâmbetul, sensibilitatea din suflet, toate particularitățile sale.

Bogatul nu a vrut să vadă, în niciun fel, chipul lui Lazăr, de aceea s-a dus într-un loc unde nu putea să vadă chipurile.

Lazăr s-a dus în rai, unde este bucuria comuniunii, lumină și slavă.

Ne putem întreba dacă Lazăr nu cumva a fost egoist, nedându-i picătura de apă din vârful degetului, bogatului? Nicidecum! În viața de dincolo contează faptele de pe pământ, acolo nu mai putem face nimic.

Vom moșteni raiul sau iadul în funcție de cât de sensibili, buni și atenți vom fi față de cei din jur, care au nevoie de ajutorul și dragostea noastră.

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru preot pe diaconul Ionuț Damian, pe seama Parohiei Bahnari. Totodată, l-a instalat în slujirea de paroh al acestei comunități, oferindu-i Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și cheile bisericii.